Miercuri 15 februarie s-au împlinit 40 de ani de la moartea lui Camilo Torres, un columbian care si-a dedicat viaţa luptei împotriva nedreptăţii, inegalităţii si corupţiei. Toţi revoluţionarii ar trebui să îşi amintească de el dar şi să înveţe din greşelile lui.
Camilo s-a născut la 3 februarie 1929 la Bogota, într-o familie înstărită. Tatăl era doctor şi familia lui era simpatizantă a liberalilor. În anii ’30 a locuit cu familia în Europa, unde a şi terminat liceul în 1946. S-a întors în Columbia imediat şi s-a înscris la seminarul preoţesc. Creştinismul lui l-a făcut să se umple de oroare în faţa inegalităţii sociale, a nedreptăţilor ţi sărăciei lucii în care trăiau concetăţenii lui. Aşa a început evoluţia lui politică, prin discuţii cu colegii de seminar.
Apoi a plecat în Belgia, să studieze socilogia. Acolo a început să frecventeze un grup de discuţii, apoi a ajuns la Paris, unde a format un grup de studenţi columbieni de la Paris care doreau să efectueze studii sociologice asupra realităţilor din Columbia. În 1958 şi-a susţinut teza de doctorat cu titlul „Proletarizarea Bogotei”. Teza a circulat în Columbia şi în toată America Latină – este un studiu important asupra sărăciei din Columbia.
Întors înapoi în Columbia şi-a intensificat munca politică începînd să organizeze studenţii dar şi săracii exploataţi din periferia oraşului. A început să se revolte împotriva ierarhiei tradiţionale a Bisercii Catolice. A ajuns repede în conflict cu conducătorii bisericii.
Conservatorii din biserica catolică nu puteau fi de acord nici cu organizarea studenţilor şi nici cu gîndirea sa radical anticapitalistă. A fost demis din funcţia sa de la Universitatea Naţională din Bogota şi is-au tăiat fondurile pentru munca se de cercetare sociologică.
Radicalizarea sa a fost rapidă. Deşi preot catolic, era dezgustat de sărăcia şi mizeria la care era martor şi a încercat să găsească o explicaţie. Aceasta l-a dus la o îmbinare personală între marxism şi creştinism. A înţeles că trebuia transformată compălet societatea columbiană şi rupte lanţurile care o legau de imperialism. Din propria experienţă a tras concluziile ce se impuneau şi a început să militeze pentru o societate cu caracter socialist.
În 1964 – 65 a început să organizeze „Frontul unit al poporului” – o mişcare ce organiza mari mitinguri, demonstraţii în suburbii, universităţi şi întreprinderi. Mecanismul represiv al statului a intrat în acţiune. Represiunea a fost feroce. Mulţi activişti ai săi au fost arestaţi.
Concluzia lui Camilo a fost că mecanismul de oprimare al statului capitalist trebuia distrus. Nu era clar cum. În 1964 a intrat în contact cu ANL (Armata Naţională de eliberare), o mişcare recent apărută, inspirată din revoluţia cubaneză şi din ideile lui Che Guevarra. În octombrie 1965 Camilo şi-a părăsit parohia şi a mers în munţi, să se alăture partizanilor.
A murit pe 15 februarie 1966, chiar la primele schimburi de focuri cu trupele guvernamentale. A fost jelit de mii de ţărani care au participat la înmormîntarea sa cu flori, cruci şi cîntece despre Camilo.
Astăzi, la 40 de ani de la moartea sa, trebuie să luăm aminte la lecţiile pe care ni le dă scurta sa viaţă. Cu siguranţă a fost un revoluţionar onest, care voia să termine cu sistemul care oprima poporul. A arătat cum un om care provine din păturile privilegiate ale societăţii poate să intre în rîndurile mişcării revoluţionare. Operele sale, deşi nu reprezintă punctul de vedere al socialismului ştiinţific sunt o sursă de inspiraţie pentru luptătorii pentru libertate chiar şi astăzi.
Totuşi, concluzia sa finală, anume că pentru a termina cu statul capitalist trebuie organizată o mişcare de guerilla printre ţărani, era greşită. Marxisştii nu se opun luptei armate, nici nu neagă dreptul la rezistenţ al poporului. Ei resping însă ideea că o minoritate înarmată se poate substitui luptei maselor organizate. Lecţia cea mai importantă este că revoluţionarii sunt mult mai periculoşi pentru burghezie dacă militează alături de mase în fabrici, şcoli şi cartiere. Lupta armată trebuie subordonată acestei din urmă lupte, care este vitală. Numai aşa se poate face o revoluţie socialistă.
Astăzi onorăm memoria lui Camilo Tores, omul care a intrat în legendă în lista martirilor care au luptat pentru libertatea Americii Latine împreună cu Julio Antonio Mella, Farabundo Marti, Emiliano Zapata şi atîţia alţi tovarăşi care s-au jertfit. Cel mai mare omagiu pe care li-l putem adduce este să le terminăm opera şi să eliminăm capitalismul din Columbia, America Latină şi din restul lumii.