Ce este marxismul?

Reproducem o versiune uşor editată a lucrării “Ce este marxismul?” scrisă de Rob Sewell şi Alan Woods, ultima ediţie fiind publicată în 1983, cu prilejul comemorării centenarului încetării din viaţă a lui Karl Marx. Cele trei articole referitoare la aspectele fundamentale ale marxismului: Economia marxistă, Materialismul dialectic şi Materialismul istoric au fost iniţial publicate separat in anii 1970. Aceste articole reprezintă o bună şi scurtă introducere în metodele de bază ale marxismului şi pot servi ca o primă abordare a ideilor desvoltate de Marx şi Engels.

1983 – Introducere

Marxismul, sau Socialismul ştiinţific, este denumirea dată systemului de idei elaborate iniţial de Karl Marx (1818-1883) şi Friederich Engels (1820-1895). In totalitatea lor, aceste idei formează o bază teoretică pentru lupta clasei muncitoare pentru a dobândi o formă superioară de organizare a societăţii umane, socialismul.

In timp ce concepţiile marxismului au continuat să fie dezvoltaate şi îmbogăţite de experienţa istorică a clasei muncitoare însăşi, ideile fundamentale au rămas neschimbate, oferind o fermă fundaţie a Mişcării muncitoreşti contemporane. Nici înainte şi nici după viaţa lui Marx şi Engels nu au fost elaborate teorii mai avansate, mai profunde sau superioare, mai ştiinţifice capabile să explice evoluţia societăţii şi rolul clasei muncitoare în această evoluţie. De aceea, cunoaşterea marxismului înarmează teoretic proletariatul pentru marea sarcină istorică a transformării socialiste a societăţii.

Acesta este faptul care explică atacurile permanente şi susţinute împotriva tuturor aspectelor marxismului din partea tuturor apărătorilor ordinei sociale existente, de la conservatori la fabianişti, de la pastori iezuiţi la profesori universitari. De la atacurile cele mai insignifiante până la însăşi faptul că ele continuă şi în ciuda faptului că fiecare din autorii acestor atacuri pretinde a fi “lichidat” marxismul, gânditorii Mişcării muncitoreşti pot deduce două lucruri: întâi, că apărătorii capitalismului recunosc în marxism cea mai serioasă ameninţare a sistemului lor şi implicit atestă adevărul pe care marxismul îl exprimă, în pofida încercărilor lor de a-l defăima. In al doilea rând: că departe de a dispare sub mormanul de abuzuri, trăncă-neala despre ‘abuzuri’ şi denaturările flagrante, teoriile lui Marx şi Engels, câştigă teren în mod constant, în special în rândurile active ale Mişcării muncitoreşti; sub influenţa adâncirii crizei capitalismului, un număr tot mai mare de muncitori se străduiesc să descopere adevărata natură a forţelor care determină modul lor de viaţă, pentru a fi în stare ca în mod conştient să-şi modeleze propriul lor destin.

Teoriile marxismului înzestrează muncitorul care gândeşte cu o asemenea înţelegere – o călăuză capabilă să-l conducă în labirintul confuz al evenimentelor, al proceselor complexe ale societăţii, ale economiei, ale luptei de clasă şi politicii. Inzestrat cu această sabie, muncitorul poate tăia ‘nodul gordian’ care-l fac – pe el şi clasa căreia îi aparţine -- să se poticnească la cel mai mic obstacol care-i iese în cale, ignoranţa.

Acest ‘nod gordian’ este constituit de reprezentanţii plătiţi ai claselor conducătoare cu scopul de a discredita marxismul în ochii clasei muncitoare. Este datoria fiecărui activist al Mişcării muncitoreşti de

a-şi însuşi teoriile lui Marx şi Engels, ca o condiţie esenţială pentru a clădi o societate a clasei muncitoare.

In lupta pentru a cuceri şi înţelege aceste teorii există şi obstacole, mai dificile decît a descifra mâzgălelile unor erudiţi. Un bărbat sau o femeie care trebuie să lucreze ore îndelungate, care nu s-a putut bucura de privilegiul unei educaţii decente şi -- ca atare – nu are obişnuinţa de a citi, va încerca unele dificultatăţi de a absorbi unele idei mai complexe, mai ales la început. Totuşi, trebuie ţinut seama că Marx şi Engels au scris pentru muncitori şi nu pentru “deştepţi” şi oameni aparţinând clasei mijlocii. “Orice început este greu”, indiferent despre ce ştiinţă este vorba. Marxismul este o ştiinţă şi de aceea cere mult în special de la începători. Dar fiecare muncitor care este activ în sindicate sau partid muncitoresc ştie că nimic nu este preţios dacă este obţinut fără o anumită luptă şi sacrificiu. Acest articol se adresează în primul rând activiştilor din mişcarea muncitorească. Muncitorilor activi care sunt pregătiţi să persevereze, li se poate face o singură promisiune: după efortul initial pentru a se obişnui cu idei noi şi mai puţin folosite, teoriile marxismului se vor dovedi a fi simple, directe. Mai mult – şi asta trebuie subliniat – muncitorul care va dobândi, prin efort, înţelegerea marxismului, va deveni un teoretician mai bun decât majoritatea studenţi-lor, tocmai pentru că el va absorbi ideile nu abstract ci concret, bazat pe propria lui viaţă şi experienţă de muncă.

Toate clasele exploatatoare încearcă să-şi justifice moral dominaţia lor de clasă, prezentându-se ca fiind forma naturală, cea mai înaltă de dezvoltare socială, ascunzând în mod deliberat caracterul ei exploatator, ascunzând sau deformând adevărul. Capitaliştii zilelor noastre, prin lefegiii şi lingăii lor profesionişti, au elaborat şi dezvoltat o întreagă nouă filozofie şi moralitate pentru a-şi justifica poziţia lor conducătoare în societate.

In contrast, clasa muncitoare nu are nici un interes material de a deforma adevărul şi şi-a asumat sarcina de a înfăţişa realitatea capitalismului, gol-goluţ, cu scopul ca în mod conştient să-şi pregătească propria sa emancipare. Departe de a căuta o pozitie specială pentru sine-însuşi, ţelul clasei muncitoare este lichidarea capitalismului şi prin aceasta desfiinţarea tuturor distincţiilor şi privilegiilor de clasă. Pentru atingerea acestui ţel trebuiesc înlăturate toate aspectele aparente ale capitalismului, creind pentru sine o nouă metodă, marxistă de înţelegere a capitalismului.

Metoda marxistă oferă o vedere mai bogată, mai completă, atotcuprinzătoare a societăţii şi vieţii –în general, înlătură vălul de misticism în înţelegerea dezvoltării omului şi umanităţii. Filozofia marxistă explică faptul că forţa conducătoare a istoriei nu este un “Supra-om” sau ceva supra-natural, ci este rezultatul dezvoltării forţelor de producţie însăşi (industria, ştiinţa, tehnica etc.). In ultimă analiză, economia este ceea ce determină condiţiile de viaţă, obiceiurile şi conştiinţa fiinţei umane.

Fiecare nouă re-organizare a societăţii –fie ea sclavagistă, feudală sau capitalistă—a fost însoţită de o enormă dezvoltare a forţelor de producţie care, la rândul ei a dat oamenilor forţe superioare asupra naturii. Când un sistem social se dovedeşte incapabil de a dezvolta aceste forţe de producţie, societatea intră într-o fază revoluţionară. In cazul trecerii de la capitalism la socialism, procesul schimbării nu este automat ci cere intervenţia conştientă a clasei muncitoare de a înfăptui această sarcină istorică. In termen lung, neîndeplinirea acestei misiuni pavează drumul spre o reacţie care, până la urmă, poate genera un război mondial.

Capitalismul a intrat din nou într’o nouă criză mondială, rezultând în şomaj de masă la nivelul anilor ’30. Teoriile gălăgioase ale economiştilor capitalişti s-au dovedit în întregime incapabile să evite asemenea crize şi au împins clasele conducătoare să dezgroape keynesianismul şi să readopte vechile măsuri de ‘finanţe forte’ ale monetarismului. In loc să salveze situaţia, aceste programe au adâncit şi prelungit criza!

Numai marxismul a fost capabil să dezvăluie contradicţiile capitalismului, care generează periodic depresiuni şi crize economice. Capitalismul şi-a terminat rolul său istoric în dezvoltarea bazei productive a societăţii. Ingrădite de limitele de stat şi de proprietatea privată, forţele productive sunt distruse sistematic de suprapruducţia de masă a bunurilor de consum şi de capital.

Marx însuşi a explicat că “aceste crize poartă în sine o epidemie care în epocile timpurii [ale capitalismului], ar fi fost privite ca o absurditate – epidemia de supra-producţie.”

“Dintr-odată, societatea se găseşte împinsă înapoi, într-o stare de barbarism monetar; apare ca şi cum o foamete, un răzoi universal distrugător a ‘tăiat’ furnizarea tuturor mijloacelor de subzistenţă; industria şi comerţul par a fi fost distruse. Şi dece? Pentru că este prea multă civilizaţie, prea multe mijloace de subzistenţă, prea multă industrie, prea mult comerţ. Forţele productive de care dispune societatea nu mai tind să se dezvolte în condiţiile proprietăţii burgheze; dimpotrivă, ele au devenit prea puternice în aceste condiţii în care sunt încătuşate; şi de-îndată ce reuşesc să se descătuşeze, ele produc dezordine în întreaga societate burgheză, pun în primejdie proprietatea burgheză.”

Pentru prima dată, acest articol pune împreună cele trei suplimente ale publicaţiei South Wales Bulletin of Marxist Studies (publicat pentru prima dată în 1970) ca o mică contribuţie pentru a satisface setea crescândă pentru ideile marxismului. Publicarea articolului coincide cu comemorarea centenarului încetării din viaţă (la 14 Martie 1883) a lui Karl Marx care, împreună cu Engels, este fondatorul socialismului ştiinţific.

Acest articol nu pretinde a face o presentare completă a marxismului ci doar de a ajuta muncitorul-studios în abordarea acestui subiect, dându-i doar o schiţă a unor idei de bază şi o selecţie de lecturi care ar ajuta pe cei care ar dori să continue să studieze acest subiect. Insuşi Marx şi Engels au scris scurte articole explicative menite să popularizeze teoriile lor în rândurile muncitorilor, şi acestea reprezintă baza listei menţionate mai sus.

Studierea marxismului este împărţită în trei părţi, definite –în mare-- filozofie, istorie socială şi economie sau, pentru a le da denumirile lor corecte: Materialism dialectic, Materialism istoric şi Teoria valorii bazată pe muncă. Acestea sunt faimoasele “trei părţi componente ale marxismului” despre care a scris Lenin.

Rob Sewell şi Alan Woods -- 18 Februarie 1983

METODA MARXISMULUI

INTRODUCERE IN MATERIALISMUL DIALECTIC

Ce este o filozofie?

In fiecare stadiu al istoriei omenirii, bărbaţi şi femei au creat un fel de imagine a lumii în care trăiau şi locul lor în această lume. Ei au dezvoltat o Filozofie. Componentele pe care ei le-au folosit pentru a o crea au fost desprinse prin observarea naturii şi generalizarea experienţei lor din viaţa de zi-cu-zi.

Unii oameni credeau că ei nu au nevoie de o asemenea filozofie, de o asemenea privire generală asupra lumii. Cu toate acestea, în practică, fiecare are o filozofie, chiar dacă nu este elaborată în mod conştient. Oamenii care, bazaţi doar pe bunul simţ, gândesc că ei “se descurcă” fără teorie, în virtutea inerţiei ei se situează pe poziţia tradiţională de a gândi. Marx a spus că ideile dominante ale societăţii sunt cele ale clasei conducătoare. Pentru a-şi menţine şi justifica poziţia ei, clasa capitalistă foloseşte orice mijloace are la dispoziţie pentru a denatura conştiinţa muncitorilor. Şcoala, biserica, televiziunea şi presa sunt folosite pentru a întreţine ideologia clasei conducătoare şi pentru a constrânge muncitorul să accepte sistemul lor ca fiind forma cea mai naturală, permanentă formă de societate. In absenţa unei conştiinţe bazată pe o filozofie socialistă, inconştient, ei acceptă pe cea capitalistă.

In societatea bazată pe clase, în toate împrejurările, clasa revoluţionară care se ridică pentru schimbarea societăţii, trebuie să lupte şi să atace vechea filozofie care, fiind bazată pe vechea orânduire, face totul pentru a o justifica şi apăra.

Idealism şi materialism

De-a lungul istoriei filozofiei găsim două tabere: cea idealistă şi cea materialistă. Trăsături comune ale idealismului, ca cinstea, dreptatea, dedicarea în urmărirea unor idealuri, sau ale materialismului ca josnicia, aviditatea, cupiditatea egoismul, nu au nimic comun cu idealismul filozofic sau materialismul filozofic..

Mari gânditori ai trecutului –ca Platon şi Hegel—au fost idealişti. Această şcoală de gândire priveşte natura şi istoria ca o reflectare a ideilor sau spiritului. Teoria potrivit căreia oamenii şi fiecare lucru material a fost creat de un Spirit divin este concepţia de bază a idealismului. Această concepţie este

exprimată pe diferite căi, dar idea ei de bază este că ideile guvernează dezvoltarea lumii materiale. Istoria este explicată ca o istorie a gândirii. Acţiunile oamenilor sunt privite ca un rezultat al gândirii abstracte, şi nu al nevoilor lor materiale. Hegel a mers mai departe; fiind un idealist consecvent, el a transformat gândirea într’un factor independent, ‘ideea’ existând în afara creierului şi, ca o reflectare a acestei concepţii, independentă de lumea materială. Religia este o parte integrală a acestei filozofii.

Gânditorii materialişti –pe de altă parte-- au susţinut că lumea materială este reală şi că natura sau materia sunt primordiale. Gândirea şi ideile sunt un produs al creierului. Că creierul, şi de aceea ideile, apar pe o anumită treaptă de dezvoltare a materiei. Temelia de bază a materialismului constă în următoarele:

Lumea materială, percepută nouă prin simţurile noastre şi cercetată de ştiinţă, este reală. Dezvoltarea lumii este datorată propriilor ei legi, fără interferenţa niciunei forţe supranaturale.

Există o singură lume, cea materială. Gândul este un produs al materiei (creierul) fără-de-care nu pot exista idei separate. De aceea gândirea şi ideile nu pot exista izolat, separat de materie. Ideile generale sunt reflectări ale lumii materiale. “Pentru mine –a scris Marx- idea nu este altceva decât o reflectare a lumii în gândirea umană, exprimată sub formă de gânduri.” Şi mai departe, “Fiinţe sociale determină conştiinţa”.

Idealiştii concep conştiinţa, gândiriea, ca ceva exterior, opus materiei şi naturii. Această opoziţie este în întregime falsă şi artificială. Există o strânsă corelaţie între legile gândirii şi legile naturii, pentru că cele dintâi urmează celor de pe urmă. Gândul nu se poate izvorî din sine însuşi ci doar din lumea exterioară. Chiar şi gândurile ce apar ca fiind foarte abstracte, sunt –de fapt- desprinse prin observarea lumii exterioare.

In ultimă analiză, până şi o ştiinţă aparent atât de abstractă cum este matematica pură derivă din realitatea materială şi nu este ‘ţesută’ de creier. Copilul de şcoală, în secret, sub banca materială, îşi numără degetele materiale înainte de a rezolva o problemă matematică abstractă. Făcând acest lucru, copilul re-crează originile matematicii însăşi. Noi folosim sistemul zecimal de numărare pentrucă avem zece degete. Numerele romane s-au bazat, iniţial, pe prezentarea degetelor.

Potrivit lui Lenin, “acesta este materialismul: acţionând asupra organelor noastre de simţ, materia produce senzaţii. Senzaţiile acţionează asupra creierului, nervilor, retinei etc.; cu alte cuvinte, primatul este al materiei. Senzaţia, gândul, conştiinţa sunt produse supreme ale materiei.”

Oamenii sunt o parte a naturii care-şi dezvoltă ideile interacţionând cu restul lumii. Procesele de gândire sunt suficient de reale, dar ele nu sunt ceva absolut, în afara naturii. Ele trebuie să fie studiate în cadrul circumstanţelor materiale şi sociale in care au apărut. “Fantomele ce s-au format în creierul uman –a spus Marx—sunt expresia sublimă a procesului lor material de viaţă”. Mai târziu, el a conchis că “moralitatea, religia, metafizica, toate celelalte ideologii şi formele corespunzătoare de conştiinţă nu păstrează vreo urmă de independenţă. Ele nu au istorie, evoluţie, dar oamenii, dezvoltând producţia materială şi relaţiile ce se nasc în acest proces, au schimbat în acest proces şi modul lor de a gândi şi produsul gândirii lor. Viaţa nu este determinată de conştiinţă ci conştiinţa este determinată de viaţă”.

Originile materialismului

“Incepînd din secolul al şaptesprezecelea –a scris Engels—leagănul materialismului modern a fost Anglia.” In acea vreme, vechea aristocraţie feudală şi monarhia au fost provocate de noile clase mijlocii care se ridicau. Bastionul feudalismului a fost biserica Romano-catolică, care oferea justificarea divină a monarhiei şi instituţiilor feudale. Pentru aceste motive, biserica era aceea care trebuia subminată mai întâi, înainte de răsturnarea feudalismului. Burghezia ce se ridica a provocat vechile idei şi concepţiile divine clădite pe ele.

“Paralel cu ridicarea claselor mijlocii a avut loc marea renaştere a ştiinţei; astronomia, mecanica, fizica, anatomia, fiziologia – erau din nou în atenţie. Şi pentru dezvoltarea propriei producţii industriale, burghezia cerea o ştiinţă care să pună în valoare proprietăţile fizice ale obiectelor naturii şi modul în care forţele naturii acţionau. Până acum ştiinţa nu a fost decât executorul umil al bisericii, nu i-a fost îngăduit să depăşească limitele stabilite de credinţă şi de aceea nu a fost ştiinţă cu totul. [In sec. 17, Galileo a demonstrat valabilitatea teoriei lui Copernic potrivit căreia Pământul şi alte planete se rotesc în jurul Soarelui. Invăţaţii zilei ridiculizau aceste idei şi au folosit forţa Index-ului şi a Inchiziţiei împotriva lui Galileo pentru a-l constrânge să-şi renege ideile. [RS](Ştiinţa s-a răsculat împotriva bisericii; burghezia nu se putea lipsi de ştiinţă şi de aceea s-a asociat rebeliunii)” (F. Engels)

Acesta este momentul când Francisc Bacon (1561-1626) a dezvoltat ideile lui revoluţionare ale materialismului. Potrivit lui, simţurile nu greşesc şi ele sunt sursa tutror cunoştinţelor. Intreaga ştiinţă este bazată pe experienţă, şi constă în a supune datele unei metode raţionale de investigare: inducţie, analiză, comparaţie, observare şi experimentare. A rămas pe seama lui Thomas Hobbes (1588-1679) să continue şi să dezvolte materialismul lui lui Bacon intr-un sistem. El a realizat că ideile şi concepţiile erau doar o reflectare a lumii materiale şi că “este imposibil de a separa gândul de materia care gândeşte”. Mai târziu, gânditorul englez John Locke (1632-1704) a produs dovada acestui materialism.

Şcoala de filozofie materialistă a trecut din Anglia în Franţa, pentru a fi preluată şi dezvoltată mai departe de René Descartes (1596-1650) şi discipolii lui. Aceşti materialişti francezi nu s-au limitat la criticarea religiei, ci şi-au extins critica la toate instituţiile şi ideile. Ei au făcut toate aceste în numele raţiunii, dând burgheziei în dezvoltare muniţii în lupta ei împotriva monarhiei. Marea Revoluţie Franceză a burgheziei

din 1789-1793 s-a născut având ca simbol filozofia materialistă. Spre deosebire de revoluţia engleză de la mijlocul secolului al 17-lea, revoluţia franceză a distrus complet orânduirea feudală învechită. Cum Engels avea să sublinieze mai târziu “astăzi noi ştim că această împărăţie a raţiunii nu a fost altceva decât împărăţia idealizată a burgheziei.”

Oricum, acest materialism început de Bacon a avut limitele lui: era rigid, mecanic în interpretarea naturii. Nu întâmplător, şcoala engleză a filozofiei materialiste a înflorit în secolul 18, când descoperirile lui Isaac Newton au făcut mecanica cea mai avansată şi importantă ştiinţă. Potrivit spuselor lui Engels, “limita specifică a acestui materialism constă în incapacitatea lui de a cuprinde universul ca un proces, materia fiind supusă unei dezvoltări istorice, continue.”

Revoluţia franceză a avut un efect profund asupra întregii lumi civilizate, asemănător Revoluţiei ruse din 1917. Ea a revoluţionat gândirea în toate domeniile, în politică, filozofie, ştiinţă şi artă. Fermenţii ideilor izvorâte din această revoluţie democratică burgheză a introdus progrese atât în ştiinţele naturale, geologie, botanică, chimie cât şi în economia politică. Aceasta este perioada în care a avut loc o critică a abordării mecaniciste a materialismului. Prima breşă în materialismul mecanicist aparţine filozofului german Immanuel Kant (1724-1804) cu descoperirea lui potrivit căreia Pământul şi sistemul solar n-au existat dintotdeauna ci au luat fiinţă. Acelaş lucru este valabil şi în ceea ce priveşte geografia, geologia, plantele şi animalele.

Această idee revoluţionară atotcuprinzătoare a lui Kant a fost dezvoltată de un alt gânditor strălucit german, George Hegel (1770-1831). Hegel a fost un filozof idealist, socotind că lumea poate fi explicată ca o manifestare sau reflectare a unei Gândiri universale sau a unei Idei, cu alte cuvinte un fel de Dumnezeu.

Hegel a privit lumea nu ca un participant activ la societate şi isoria umană, dar ca filozof, contemplând evenimentele din afara lor. El s-a situat pe sine însuşi ca o unitate de măsură a lumii, interpretând istoria potrivit prejudecăţii lui după care istoria omenirii ar fi o istorie a ideilor, o Lume Ideală. De aci, pentru Hegel, problemele şi contradicţiile nu erau abordate în termenii lor reali ci în lumea ideilor şi de aceea, răspunsul şi soluţia la aceste probleme şi contradicţii trebuie căutată în lumea ideilor. In loc de a vedea rezolvarea contradicţiilor societăţii prin acţiunea oamenilor, prin luptă de clasă, soluţia era căutată în capul filozofilor, în Idea Absolută!

Cu toate acestea, Hegel a recunoscut erorile şi lacunele vechii abordări mecaniciste. De asemenea el a dezvăluit caracterul necorespunzător al logicii formale şi s-a situat pe poziţia creării unei abordări a lumii care ar putea explica contradicţiile schimbării şi dezvoltării. [vezi mai jos].

Deşi Hegel a redescoperit şi analizat legile mişcării şi dezvoltării, idealismul său a pus totul in capul lui. Incercarea de a corecta şi a pune filozofia pe picioarele ei a fost făcută prin lupta şi critica Tinerilor hegelieni, în fruntea cărora a fost Ludwig Feuerbach (1804-1872). Dar până şi Feuerbach care era potrivit spuselor lui Engels “jumătate materialist – în partea inferioară, şi jumătate idealist – în partea superioară, nu a putut să purifice complet hegelianismul de viziunea lui idealistă. Această treabă a fost lasată lui Marx şi Engels, care au fost capabili să salveze metoda dialectică de învelişul ei mistic. Dialectica hegeliană a fusionat cu materialismul modern pentru a produce înţelegerea revoluţionară a materialismului dialectic.

Ce este dialectica?

Am văzut că materialismul modern este concepţia ce acordă primordialitate materiei, gândirea şi ideile fiind un produs al creierului. Dar ce înseamnă a gândi dialectic sau dialectica?

“Dialectica nu este nimic mai mult decât ştiinţa legilor generale ale mişcării şi dezvoltării naturii, societăţii umane şi gândirii” (Engels – Anti-Dühring.)

Metoda dialectică de gândire a avut deja o lungă existenţă, înainte ca Marx şi Engels să o dezvolte ştiinţific ca un mijloc de înţelegere a evoluţiei societăţii umane.

Grecia antică a produs mari gânditori dialectici ca Platon, Zenon şi Aristotel. Incă în anii 500 A.C., Heracle a avansat ideea că”totul este şi nu este, pentru că totul este în mişcare, totul se schimbă, totul devine şi trece”. Şi mai departe “totul se mişcă, totul se schimbă. Este imposibil de a fi de două ori în acelaşi loc.” Această afirmaţie conţine în sine concepţia fundamentală a dialecticii şi anume, că în natură totul este într-o permanentă mişcare şi transformare şi că aceste schimbări au loc printr-o serie de contradicţii.

“...marea ideie de bază este că lumea nu trebuie înţeleasă ca un complex de lucruri gata-făcute ci ca un complex de procese, în care lucruri aparent stabile –cel puţin în imaginea formată în mintea noastră- trec printr-un proces neîntrerupt de schimbări de la apariţie la dispariţie.” (Engels, -- Anti-Düring).

“Pentru filozofia dialectică nimic nu este final, absolut, sacru. Ea relevă caracterul transitoriu a tot şi orice, în orice: nimic nu poate rezista acestei schimbări decât schimbarea însăşi, care se produce de la inferior la superior. Filozofia dialectică nu este altceva decât simpla reflectare a acestui proces în creierul care gândeşte” (Ibid.)

Dialectica şi metafizica

Filozofii greci au anticipat, în mod strălucit, dezvoltarea ulterioară a dialecticii şi a altor ştiinţe. Dar ei

n-au putut să ducă această anticipare până la concluzia ei logică, datorită nivelului scăzut de dezvoltare a mijloacelor de producţie şi lipsei de informaţii adecuate şi detaliate privind Universul. Ideile lor au dat doar o imagine generală mai-mult-sau-mai-puţin corectă, dar de obicei ideile lor erau mai mult de natura unor anticipări inspirate decât teorii ştiinţific elaborate. Pentru a duce gândirea umană mai departe era necesar de a abandona vechile metode de a ajunge la o înţelegere generală a Universului, şi a concentra atenţia asupra unor obiective mai mici, mai lumeşti, de a colecta şi organiza o mulţime de fapte isolate, de a testa anumite teorii prin experimentare, definirea noţiunilor etc.

Această abordare empirică, experimentală, faptică a dat un impuls enorm gândirii umane şi ştiinţei. Investigări în modul de a lucra al naturii puteau fi acum făcute ştiinţific, analizând fiecare problemă şi testând fiecare concluzie. Dar în acest proces, vechea îndemânare de a privi lucruile în interconecţia lor şi nu separat, în mişcare şi nu static, în viaţă şi nu post mortem, s-a pierdut. Ca o consecinţă, a apărut un mod îngust, empiric de a aborda lucrurile, care a fost numit abordare metafizică. Acest mod există şi este dominant în gândirea capitalistă filozofică modernă şi în ştiinţă. In politică ea este reflectată în faimosul pragmatism (“dacă merge, înseamnă că e corect”) al lui Harold Wilson şi adresarea constantă la fapte.

Dar faptele nu se aleg prin ele însele. Ele trebuie alese de oameni. Ordinea şi succesiunea în care ele sunt alese, concluziile desprinse din ele, depind de noţiunile preconcepute ale individului. De unde aceste apeluri la fapte, intenţionate a crea impresia unei imparţialităţi ştiinţifice, sunt –de obicei- un fel de praf’n ochi pentru a ascunde adevărata poziţie a autorului.

Dialectica nu abordează faptele izolat ci în inter-conexiunea lor, cu alte cuvinte nu numai cu idei izolate ci cu procese, cu legile care guvernează aceste procese; nu numai cu particularităţile lor ci cu dialectica lor generală; comparată cu metafizica, dialectica este ca un film comparat cu o simplă fotografie. Una nu contrazice pe cealaltă ci se completează. Oricum, cea mai relevantă comparaţie este cea dintre film si fotografie.

Pentru viaţa de zi-cu-zi şi calcule simple, gândirea metafizică sau bunul simţ sunt suficiente. Dar ea are limite şi dincolo de aceste folosiri bazate pe bunul simţ, adevărul se întoarce în opusul lui. Principala insuficienţă a acestui mod de a gândi este incapacitatea lui de a concepe mişcarea şi dezvoltarea, este respingerea tuturor contradicţiilor. Dar mişcarea şi schimbarea implică contradicţii.

“Pentru metafizician, lucrurile şi reflectarea lor în gândire, ideile, sunt izolate; ele trebuie considerate una după alta şi separat una de alta, ele sunt obiecte ale cercetării, fixe, rigide, date odată pentru totdeauna. El gândeşte în antiteze ireconciliabile. Pentru el, un lucru există sau nu există; un lucru nu poate fi el însuşi şi în acelaşi timp altceva. In mod absolut, pozitivul şi negativul se exclud reciproc; cauza şi efectul stau într-o antiteză reciprocă, rigidă şi permanentă. (Engels – Anti-Düring)

In viaţa de zi-cu-zi de exemplu, se poate spune cu un anumit grad de siguranţă dacă o plantă sau un animal este viu sau mort. Dar în realitate lucrurile nu sunt atât de simple, după cum dovedesc cazurile reale legate de avort şi drepturile fetusului. La ce punct, precis, începe viaţa unei fiinţe? La ce punct încetează? Deasemenea, moartea nu este doar o simplă întâmplare ci un proces prelungit, aşa cum l-a înţeles Heracle: “acelaşi lucru se află în noi, vii sau morţi, adormiţi sau trezi, tineri sau vârstnici; fiecare dintre aceste stări îşi părăseşte starea pentru a deveni cealaltă. Mergem şi nu mergem în acelaş şuvoi; suntem şi nu suntem.”

In al său abecedar al Materialismului dialectic, Troţki a numit dialectica “o ştiinţă a formelor gândirii, atâta timp cât [gândirea] nu este limitată la problemele vieţii cotidiene şi încearcă să ajungă la înţelegerea unor processe şi fenomene mai complicate.”

El a comparat dialectica şi logica formală (metafizica) cu aritmetica şi matematica superioară. Legile logicii formale au fost iniţiate şi dezvoltate de Aristotel, şi sistemul logicii lui a fost acceptat de atunci de metafizicieni ca singura metodă ştiinţifică de gândire.

“Logica aristoteliană a silogismului simplu este acceptată ca o axiomă pentru numeroase activităţi practice ale omului şi pentru generalizări elementare. Postulatul pleacă de la premiza că ‘A’ = ‘A’. Dar în realitate ‘A’ nu este egal cu ‘A’. Acest lucru este destul de uşor de dovedit dacă privim aceste două litere sub o lupă; între ele există diferenţe. Dar, cineva ar putea să obiecteze, nu este vorba despre dimensiunea sau forma literei dat fiind faptul că ele sunt doar simboluri ale unor cantităţi egale, ca de exemplu un kilogram de zahăr. Obiecţiunea nu este la ţintă; în realitate, un kilogram de zahăr nu este niciodată egal cu un kilogram de zahăr; un cântar mai sensibil va dezvălui totdeauna o diferenţă. Din nou, cineva ar putea obiecta că un kilogram de zahăr este egal cu sine însuşi. Nici asta nu este adevărat.Toate corpurile se schimbă fără întrerupere: în măsură, greutate, culoare etc. Ele nu sunt niciodată egale cu ele însuşi. Un sofist va răspunde că un kilogram de zahăr este egal cu sine însuşi în fiecare moment dat. In afară de valoarea extrem de dubioasă a axiomei, ea nu rezistă nici criticei teoretice. Cum am putea concepe în realitate cuvântul moment ca o simplă abstracţie matematică? Ca fiind timpul zero? Dar orice există în timp şi însăşi existenţa este un proces neîntrerupt de transformări; ca o consecinţă, timpul este un element fundamental al existenţei.De unde axioma ‘A’ este egal cu sine însuşi dacă nu se schimbă înseamnă că [A] nu există.

La prima vedere ar putea apărea că aceste subtilităţi sunt fără nici un folos. In realitate ele au o semnificaţie hotărâtoare. Pe de-o parte, axioma A = A pare a fi punctul de plecare al tuturor cunoştinţelor, iar pe de altă parte pare a fi punctul de abandonare a tuturor erorilor existente în cunoştinţele noastre. A folosi axioma A = A fără rezervă este posibil numai în anumite limite. Când schimbări cantitative în A sunt neglijabile pentru scopul urmărit, atunci se poate presupune că A este egal cu A. Acesta este –de exemplu- modul în care un vânzător şi un cumpărător consideră un kilogram de zahăr. Asemănător, este considerată temperatura Soarelui; până nu demult, tot aşa era considerată şi puterea de cumpărare a dolarului. Dar schimbările cantitative dincolo de o anumită limită devin schimbări calitative. Supus acţiunii apei sau a kerosenului, un kilogram de zahăr încetează de a mai fi un kilogram de zahăr. Sub un anumit preşedinte, un dolar nu mai este un dolar. A determina momentul, punctul critic în care cantitatea se schimbă în calitate, este unul dintre cele mai importante şi dificile sarcini în toate sferele de cunoştinţe, inclusiv sociologia.” (Troţki – Abecedarul materialismului dialectic)

Hegel

Vechea metodă dialectică de gândire ce a căzut în părăsire începând din epoca feudală, a fost reanimată la începutul secolului 19 de marele filozof german G.W.F. Hegel (1770-1831). Una dintre personalităţile cele mai enciclopedice ale timpului, Hegel a supus componentele logicii formale unei critici detaliate, demonstrând limitele şi unilateralitatea lor.. Hegel este autorul primei analize atot-cuprinzătoare a legilor dialecticii, care au servit ca fundaţie pe care Marx şi Engels şi-au clădit teoria lor a materialismului dialectic. Lenin a caracterizat dialectica hegeliană ca fiind “cea mai cuprinzătoare, cea mai corectă în conţinut şi cea mai profundă doctrină a dezvoltării”. In comparaţie cu ea, orice altă formulare era “unilaterală şi săracă în conţinut, deformând şi mutilând cursul real al dezvoltării (care de obicei are loc în salturi, catastrofe şi revoluţii) în natură şi societate.” (Lenin – Karl Marx)

Viziunea lui Hegel a lucrurilor consta în aceea a unei “dezvoltări ce apare ca o repetare a unor stadii trecute, dar o repetare diferită, pe o treapta superioară (negarea negaţiilor), o dezvoltare –hai s-o numim- în spirală şi nu în linie dreaptă; o dezvoltare în salturi, catastrofe şi revoluţii; rupturi ale continuităţii; transformări ale cantităţii în calitate; impulsurile interioare ale dezvoltării generate de contradicţiile şi conflictele între diferitele forţe şi tendinţe ce acţionează înăuntrul fiecărui lucru şi fenomen sau înăuntrul oricărei societăţi: interdependenţa şi legătura apropriată, indisolubilă dintre fiecare parte a fiecărui fenomen (istoria dezvăluie necontenit noi aspecte), o legătură care generează un proces universal de mişcare permanentă, guvernată de legi; acestea sunt câteva din caracteristicile dialecticii ca o doctrină mai bogată (decât cea ordinară) a dezvoltării” (Ibid.)

“Această nouă filozofie germană a culminat în sistemul hegelian. In acest sistem --şi în aceasta constă marele lui merit—pentru prima dată, întreaga lume –naturală, istorică, intelectuală- este prezentată ca un proces, în permanentă mişcare, schimbare, transformare, dezvoltare; şi acest lucru este făcut pentru a dezvălui legăturile intime care fac din aceste mişcări şi dezvoltări un tot întreg. Privită prin această prizmă, istoria omenirii nu mai apare ca un vârtej întâmplător, sălbatic şi fără sens de acte violente, deopotrivă de condamnabile potrivit oricărei judecăţi ale oricărei filozofii mature şi care sunt uitate cât se poate de repede, afară de procesul de evoluţie a omului însuşi. Acum este datoria intelectului să urmărească treptele acestui proces, de-a lungul tuturor meandrelor şi a desprinde şi separa legile lăuntrice care străbat de-a lungul acestor fenomene aparent accidentale. (Engels – Anti-Düring)

In mod strălucit, Hegel a ridicat o problemă --dar a fost împiedicat să o rezolve din cauza concepţiei lui idealiste. In spusele lui Engels “a fost un eşec colosal”. In pofida laturei ei mistice, filozofia lui Hegel a explicat cele mai importante legi ale dialecticii: cantitate şi calitate, interdependenţa contrariilor si negarea negaţiei .

Cantitate şi calitate

“In pofida caracterului treptat, trecerea de la o formă de mişcare la alta este totdeauna o mişcare hotărâtoare, un salt.” (Engels – Anti-Düring).

Ideia de schimbare şi evoluţie este acum, în general, acceptată, dar formele în care aceste schimbări se produc în natură şi societate au fost explicate numai de dialectica marxistă. Concepţia comună a evoluţiei ca o dezvoltare paşnică, gradată şi neîntreruptă este unilaterală şi falsă. In politică, teoria schimbărilor gradate reprezintă baza teoretică a reformismului.

Hegel a elaborat ideia unei dezvoltări nodale pentru măsurarea relaţiilor; potrivit acestei teorii, la un anumit punct nodal, simpla creştere sau descreştere cantitativă generează un salt calitativ; ca exemplu, în cazul apei calde în care punctele de fierbere sau îngheţare sunt puncte nodale la care în condiţii normale are loc saltul într-o nouă stare de agregare şi ca o consecinţă, cantitatea se transformă în calitate (Engels – Anti-Düring).

In exemplele citate, transformarea apei din lichid în vapori sau ghiaţă solidă nu s-a produs treptat ci brusc, la o anumită temperatură (0°C şi 100°C). Cumularea numeroaselor schimbări ale vitezei de mişcare a moleculelor produce –până la urmă- o schimbare a stării de agregare, acumulările cantitative produc o schimbare calitativă.

Exemple pot fi date după dorinţă, în toate domeniile ştiinţei, de la sociologie şi chiar din viaţa cotidiană (de exemplu punctul la care, prin adăugare continuă de sare, transformă o supă în ceva de nebăut!).

Linia nodală hegeliană şi legea transformării cantităţii în calitate şi vice-versa au o importanţă crucială nu numai în ştiinţă (unde, ca şi cu alte legi ale dialecticii, ele sunt folosite –inconştient- de oamenii de ştiinţă, care nu sunt dialecticieni conştienţi), dar mai ales în analiza istoriei, societăţii şi mişcării clasei muncitoare.

Opoziţia contrariilor

Aşa cum bunul simţ metafizic caută să elimine contradicţiile din gândire şi revoluţia din evoluţie, tot aşa el încearcă să dovedească faptul că ideile şi forţele opuse se exclud reciproc. Cu toate acestea, “la o examinare mai atentă găsim că doi poli ai unei antiteze, pozitiv şi negativ, sunt pe atât de inseparabili pe cât sunt de opuşi şi că în pofida opoziţiei lor, ei sunt mutual interdependenţi. Şi pe aceeaşi cale găsim că cauză şi efect aparţin aceluiaş subiect, dar că atunci când desprindem acelaş subiect din contextul legăturilor lui universale, descoperim că cei doi poli interacţionează, îşi schimbă necontenit poziţia, că ceea ce acum este cauză devine efect şi, din-când-în-când, vice-versa”. (Engels – Anti-Düring)

Dialectica este ştiinţa legăturilor universale, în contrast cu metafizica, care abordează fenomenele separat şi izolat. Dialectica urmăreşte să descopere nenumăratele tendinţe, schimbările, cauzele şi efectele care ţin împreună Universul. De aceea,”prima sarcină a unei analize dialectice este de a găsi legătura necesară, legătura obiectivă a tuturor aspectelor, forţelor, tendinţelor etc. ale fenomenului dat” (Lenin – Note filozofice).

Dialectica abordează un anumit fenomen din punctul de vedere al dezvoltării sale, al propriei lui mişcări şi existenţe; cum se dezvoltă şi dispare; contradicţiile lui interne şi tendinţele lui.

Mişcarea este modul de existenţă al întregului univers material. Materia şi energia sunt inseparabile. Mai mult: mişcarea nu vine din afară ci este forma de manifestare a tensiunilor ce sunt inseparabile nu numai de viaţă, ci de orice altă formă de existenţă a materiei. Dezvoltarea şi schimbarea au loc în condiţiile contradicţiilor interne. Acesta este motivul pentru care analiza dialectică începe cu investigarea empirică a contradicţiilor interne care au generat dezvoltarea şi schimbarea.

Din punctul de vedere dialectic toţi polii opuşi, incluzând contradicţia dintre adevăr şi eroare, sunt unilaterali şi neadecuaţi. Marxismul nu recunoaşte existenţa unui adevăr absolut. Toate adevărurile sunt relative. Ce este adevărat la un anumit moment-dat, devine fals în altul; adevărul şi eroarea se transpun.

Dezvoltarea cunoştinţelor şi a ştiinţei nu se produce prin simpla negare a teoriilor incorecte. Toate teoriile sunt relative, reflectând doar o faţă a realităţii. Iniţial, ele sunt presupuse a avea validitate şi aplicabilitate universală. Ele sunt adevărate. Dar la un moment dat, în aceste teorii apar deficienţe. Acestea trebuie să fie explicate şi la un moment dat apar noi teorii care sunt iniţial considerate ca excepţii. Dar noile teorii nu numai că nu neagă pe cele vechi, dar le încorporează într-o nouă formă.

Contradicţiile pot fi excluse numai dacă socotim obiectele de studiu ca neînsufleţite, nemişcate şi individual juxtapuse, cu alte cuvinte metafizic. Dar de îndată ce considerăm lucrurile în mişcarea şi schimbarea lor, în viaţă, şi în interdependenţa şi interacţiunea lor, ne lovim de o serie de contradicţii.

Mişcarea în sine este o contradicţie între a fi în acelaşi loc şi în altă parte în acelaşi timp.

La fel, viaţa este o contradicţie în sensul ca “o fiinţă este în fiecare moment ea însăşi şi altceva.” (Engels - Anti-Düring)

Structurile vii absorb permanent din mediul înconjurător substanţe pe care le asimilează şi simultan alte părţi ale corpului putrezesc, se desintegrează şi sunt eliminate. Transformări permanente au loc şi în lumea organică a naturii: o rocă se desintegrează sub presiunea elementelor naturii. De aceea, totul este în mod constant, el în sine şi în acelaşi timp altceva. De aci, intenţia de a elimina contradicţiile echivalează cu intenţia de a elimina realitatea.

Negarea negaţiei

Engels a caracterizat-o ca “cea mai generală şi de aceea cea mai importantă şi cuprinzătoare lege a dezvoltării naturii, istoriei şi gândirii; o lege valabilă în lumea animală şi vegetală, în geologie, matematică, istorie şi filozofie.” (Ibidem)

Această lege, a cărei acţiune în natură a fost observată mult înainte de a fi fost scrisă, a fost elaborată de Hegel, care a dat o serie întreagă de exemple concrete, repetate în Anti-Düring.

Legea negării negaţiei se referă la natura dezvoltării ca un şir de contradicţii, care apar pentru a anula, sau nega un fapt, o teorie sau o formă precedentă, pentru ca mai târziu să fie înlăturate la rândul lor. De aci, mişcarea, schimbarea şi dezvoltarea apar ca o serie neîntreruptă de negaţii.

In sens dialectic, negaţia nu este o simplă anulare sau obliterare a trecutului; el este depăşit şi păstrat în acelaşi timp. In acest sens, negaţia este un act pozitiv şi negativ în acelaşi timp.

In lucrarea lui “Fenomenologia gândirii” Hegel dă un singur exemplu: “Mugurele dispare când are loc înflorirea şi putem vedea cum floarea neagă mugurele; când apare fructul, putem spune că floarea este o formă falsă de existenţă a plantei pentru că fructul apare ca fiind adevărata natură a plantei. Aceste stadii nu sunt pur-şi-simplu diferite; ele se completează şi nu sunt comparabile una cu cealaltă. Dar activitatea neîntreruptă a naturii lor inerente, fac din aceste stări momentele unităţii lor organice, care nu numai că nu se contrazic dar sunt necesare una-alteia, şi această necesitate reciprocă a tuturor acestor momente reprezintă prin ele-însăşi existenţa întregului”.

In acest proces de nesfârşite autonegări, dispariţia unor anumite forme şi apariţia altora, lasă impresia repetării unor forme, teorii şi evenimente depăşite ceea ce a condus la obişnuitul adagiu “istoria se repetă” De aceea, istoricii reacţionari burghezi au încercat să demonstreze că istoria în sine este o repetare fără sens, producându-se într-un cerc fără de sfârşit.

Dimpotrivă, dialectica discerne în această aparentă repetiţie o adevărată evoluţie de la inferior la superior, o evoluţie în care chiar dacă anumite forme se repetă, ele se repetă la o treaptă superioară, îmbogăţită cu experienţa dezvoltării anterioare.

Acest lucru poate fi remarcat mai clar din evoluţia ideilor umane. Hegel deja a dezvăluit modul în care filozofia s-a dezvoltat printr-o serie de contradicţii, o şcoală de gândire negând o alta, dar în acelaşi timp integrându-le în noul sistem de gândire.

La fel şi cu dezvoltarea ştiinţei. Alchimişii Evului Mediu au fost motivaţi de căutarea “pietrei filozofale”, capabilă să transforme metal obişnuit în aur. Datorită nivelului scăzut al forţelor de producţie şi lipsei unei tehnologii ştiinţifice, aceste încercări timpurii de conversie a elementelor a fost, în realitate, o fantezie utopică. Cu toate acestea, în procesul acestor încercări zadarnice, alchimiştii au descoperit de fapt o serie de fapte valoroase referitoare la elementele chimice şi aparatura experimentală care au constituit mai târziu, bazele chimiei moderne.

Cu dezvoltarea capitalismului, a industriei şi tehnicei, chimia a devenit o ştiinţă care a respins, a negat noţiunile timpurii ale conversiei elementelor. Totuşi, tot ce a fost valoros şi ştiinţific în descoperirile alchimiei a fost păstrat în noua chimie, care a demonstrat că elementele sunt neschimbătoare şi că ele nu pot fi transformate dintr-unul în altul.

Secolul 20 a fost martorul revoluţionării ştiinţei şi tehnicii prin descoperirea fizicii nucleare potrivit căreia un element poate fi într-adevăr convertit în altul. In fapt, în zilele noastre, este teoretic posibil de a converti plumb în aur, dar procesul ar fi prea costisitor pentru a fi justificat din punct de vedere economic. Se pare că acest proces a parcurs un cerc complet:

posibilitatea conversiei elementelor

imposibilitatea conversiei elementelor

posibilitatea conversiei elementelor

Dar repetarea este numai aparentă. In realitate, ştiinţa modernă, care într-un anumit sens pare a se fi întors la ideile vechilor alchimişti, încorporează în sine toate uriaşele descoperiri ştiinţifice ale secolelor 19 şi 18. De unde, o generaţie stă pe umerii celei precedente. Idei care aparent au fost respinse sau negate reapar, dar la un nivel mai înalt, îmbogăţite de experienţele şi descoperirile trecutului.

Dialectica este clădită pe determinism: nimic –în natură, societate sau gândire- este accidental; aparentele accidente sunt rezultatul unei necesităţi mai profunde.

Istorici superficiali au scris că primul război mondial a fost cauzat de asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand la Sarajevo. Pentru un marxist, acest eveniment a fost un accident istoric, în sensul că el a servit doar ca un pretext, un catalizator al acestui conflict mondial care devenise inevitabil datorită contradicţi-ilor economice, politice şi militare ale imperialismului. Dacă asasinul şi-ar fi greşit ţinta sau dacă arhiducele nu s-ar fi născut, războiul totuşi ar fi avut loc, sub alt pretext diplomatic. Necesitatea s-ar fi exprimat ea însăşi print-un accident diferit.

Tot ceea ce există, există din necesitate. Dar în egală măsură, tot cea ce există trebuie să şi piară , să se transforme în altceva. De unde, ceea ce este necesar într-un anumit loc şi moment, devine inutil (nenecesar) în alt loc şi moment dat. Totul generează opusul lui menit să-l depăşească şi să-l înlăture. Acest lucru este valabil atât pentru fiinţe individuale cât şi pentru societate.

Fiecare tip de societate există pentru că este necesar la momentul când apare: “Nici o orânduire dispare înainte ca toate forţele de producţie pe care le poate cuprinde mai au loc de dezvoltare; şi niciodată noi relaţii de producţie apar, înainte ca condiţiile materiale ale existenţei lor să se fi maturizat în pântecul vechii societăţi. De aceea, totdeauna, omenirea ia asupra sa numai sarcini pe care le poate rezolva, de unde, privind lucrurile mai îndeaproape, vom găsi că problema în sine apare numai atunci când condiţiile materiale deja există sau, cel puţin sunt în curs de formare.” (Marx – Critica Economiei politice)

In zilele ei, sclavia a fost un mare salt înainte în comparaţie cu epoca barbară. A fost un stadiu necesar în dezvoltarea forţelor de producţie, a culturii şi a societăţii umane. După Hegel: “Omul a devenit liber nu atât din sclavie cât prin sclavie”.

Similar, capitalismul a fost iniţial necesar, o formă progresistă de organizare a societăţii. Cu toate acestea, ca şi sclavia, comunitatea primitivă şi feudalismul (vezi Secţiunea 2), capitalismul a încetat de mult să reprezinte o necesitate şi un sistem social progresist. El s-a scufundat adânc în contradicţiile inerente lui, şi este menit să fie depăşit de forţele socialismului, representate de proletariatul modern. Proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie şi statul naţional, trăsăturile de bază ale societăţii capitaliste, care iniţial au reprezentat un mare salt înainte, acum servesc doar pentru a încătuşa şi submina forţele de producţie, primejduind toate realizările dezvoltării umane de-a lungul secolelor.

In zilele noastre, capitalismul este un sistem social pe de-a ’ntregul îmbătrânit, degenerat; dacă cultura umană este să supravieţuiască, sistemul capitalist trebuie să fie răsturnat şi înlocuit de opusul lui, socialismul. Marxismul este determinist dar nu fatalist; rezolvarea contradicţiilor societăţii poate fi realizată numai prin acţiunea conştientă a oamenilor dedicaţi transformării societăţii. Această luptă de clasă nu este dinainte determinată şi cine reuşeşte depinde de mulţi factori; o clasă nou, progresistă, are multe avantaje faţă de cea veche, îmbătrânită şi reacţionară. Dar în ultimă instanţă, rezultatul depinde de care parte este mai hotărâtă, mai organizată şi se bucură de conducerea cea mai calificată.

De aceea, filozofia marxistă este –în esenţă- un ghid de acţiune. “Filozofii nu au făcut decât să interpreteze lumea; totul este de a o schimba” (Marx – Teze asupra lui Feuerbach).

Victoria socialismului va marca un stadiu nou, diferit şi superior de dezvoltare a omenirii. Mai corect, va marca sfârşitul pre-istoriei omenirii şi începutul istoriei adevărate.

Pe de altă parte, socialismul marchează revenirea la începuturile existenţei umane –era comunitarismului tribal—dar la un nivel mult superior, clădit pe realizările de-a lungul a mii de ani de existenţă a societăţii bazate pe clase. Economia supra-abundenţei va fi posibilă prin aplicarea planificării socialiste în industrie, ştiinţa şi tehnica create de capitalism la scară mondială. La rândul ei aceasta va face de prisos diviziunea muncii, diferenţa dintre munca manuală şi intelectuală, dintre oraş şi sat şi barbara şi risipitoarea luptă de clasă dând, însfârşit, posibilitate rasei umane să-şi folosească resursele pentru cucerirea naturii; folosind faimoasele cuvinte ale lui Engels, pentru a face “saltul omenirii din domeniul necesităţii în acela al libertăţii”

INTRODUCERE ÎN MATERIALISMUL ISTORIC

Când cineva priveşte istoria, ea apare ca o masă de contradicţii. Evenimentele sunt pierdute într-un labirint de revoluţii, războaie, perioade de progres şi de declin. Conflicte de clasă şi între naţiuni rotesc în jurul haosului şi dezvoltării sociale. Cum este posibil de înţeles şi explicat aceste evenimente, când se pare că ele nu au o bază raţională?

De la început, omenirea a căutat să descopere legile care-i guvernează existenţa. Teorii extinzându-se de la supranatural la conducerea ‘Marelui Om’ au încercat pe o cale sau alta, la un moment-dat sau altul, să găsească o asemenea explicaţie. Unii socoteau că atâta timp cât oamenii acţionează independent unul de altul, teoriile despre dezvoltarea umanităţii erau absolut fără valoare!

Pentru aproape 2000 de ani, ideile Genezei au dominat vestul Europei. Cei care au încercat să submineze aceste concepţii erau consideraţi ca discipoli ai Diavolului. Numai în timpurile mai recente concepţia ‘eretică’ a istoriei, cea evoluţionistă, a fost acceptată, dar şi atunci numai unilateral.

Pentru clasa capitalistă şi lefegii ei din universităţi, şcoli şi alte locuri dedicate studiului istoriei, ea trebuia să fie predată academic, fără nici o semnificaţie pentru viaţa curentă. Ei continuau să perpetueze mitul potrivit căruia clasele şi proprietatea privată au existat totdeauna ca o încercare de a justifica natura ‘eternă’ a exploatării capitaliste şi a anarhiei inerente ataşate ei. Volume întregi au fost scrise de savanţi şi profesori de frunte pentru a combate scrierile marxismului şi înainte de toate conceptia materialistă a istoriei.

Marxismul acordă o enormă importanţă studiului istoriei pentru a studia marile lecţii pe care ea le conţine. Fără această înţelegere a dezvoltării evenimentelor, este imposibil de a prevedea perspectivele lor. Lenin –de exemplu- a pregătit Partidul bolşevic pentru Revoluţia din Octombrie 1917 printr-o meticuloasă analiză a experienţei Comunei din Paris şi a evenimentelor din Rusia din 1905 şi Februarie 1917.

Acesta este sensul în care studiem şi învăţăm din istorie. Marxismul este ştiinţa perspectivelor, care foloseşte metoda lui materialist dialectică pentru a dezvălui procesele complexe ale dezvoltării istorice.

Filozofia marxistă examinează lucrurile nu ca entităţi statice ci în dezvoltarea lor, în mişcarea lor în viaţă. Evenimentele istorice sunt privite ca un proces. Dar evoluţia nu este o simplă mişcare de la inferior la superior. Viaţa şi societatea se dezvoltă într-o formă contradictorie, în “spirale şi nu în linie dreaptă; o dezvoltare prin salturi, catastrofe şi revoluţii; întreruperi ale continuităţii; transformarea cantităţii în calitate; impulsuri interioare în direcţia dezvoltării, datorate contradicţiilor şi conflictelor a diferite forţe şi tendinţe.” (Lenin)

Engels a considerat dialectica ca fiind marea gândire de bază potrivit căreia lumea nu trebuie înţeleasă ca un complex de lucruri gata-făcute ci ca un complex de procese, în care lucrurile sunt aparent stabile numai în felul cum ele apar în capul nostru; în realitate, concepţiile trec printr-o schimbare neîntreruptă de deveniri şi dispariţii” (Anti-Düring)

Această metodă este de asemenea materialistă în abordarea fenomenelor. Ideile, teoriile, programele partidului etc., nu pică din cer ci reflectă totdeauna lumea şi intereselemateriale. După cum a explicat Marx, “modul de producţie a bunurilor materiale condiţionează viaţa socială, politică şi intelectuală în general. Nu conştiinţa determină viaţa oamenilor ci dimpotrivă, viaţa socială determină conştiinţa lor.”

Folosind această metodă, Marx a putut să arate că aceasta este “calea spre un studiu atot-cuprinzător al proceselor dezvoltării şi decăderii sistemelor social economice. Oamenii îşi creiază propria lor istorie, dar ce motivează oamenii, masele de oameni, ce generează ciocnirile, conflictele de idei? Care este suma totală a acestor ciocniri între masele de oameni? Care sunt condiţiile obiective ale producţiei vieţii materiale care stau la baza întregii activităţi istorice a omenirii? Care este legea de dezvoltare a acestor condiţii? Marx este acela care a atras atenţia la toate aceste, subliniind că istoria, cu imensa ei varietate de contradicţii, trebuie studiată ca un singur tot, guvernat de legi specifice.” (Lenin – Trei izvoare şi trei părţi constitutive ale marxismului.)

Comunismul primitiv

Aproximativ cu trei milioane de ani în urmă, oamenii s-au desprins dintr-o specie foarte evoluată de maimuţe. Încet, ‘oamenii’ primitivi au părăsit pădurile spre câmpii, o mutare care a fost însoţită de o îmbunătăţire a flexibilităţii şi abilităţii mâinilor. Ţinuta corpului s-a îndreptat. În timp ce alte animale aveau propriile lor organe pentru apărare (tăiere, săpare, încălzire), oamenii nu aveau nimic din toate acestea. Pentru a supravieţui ei trebuiau să-şi folosească doar propriile resurse, care erau mâinile şi creierul. Prin încercări şi erori, oamenii au învăţat diferite îndeletniciri, care s-au transmis de la o generaţie la alta. Comunicarea prin vorbire a devenit o necesitate vitală. Potrivit spuselor lui Engels, “dominaţia asupra naturii a început cu dezvoltarea mâinilor, prin muncă şi lărgirea orizontului omului la fiecare nou pas înainte” Oamenii erau animale sociale obligate să trăiască în grupe şi să co-opereze pentru a supravieţui. Spre deosebire de restul lumii animale, oamenii au dobândit capacitatea de a generaliza şi a gândi abstract. Munca a început prin confecţionarea de scule. Cu aceste scule, oamenii au schimbat mediul înconjurător, pentru a-şi satisface nevoile. “Animalele folosesc pur-şi-simplu mediul înconjurător,” spune Engels “şi-l schimbă prin simpla lor prezenţă; prin schimbările pe care le fac, oamenii îşi subordonează natura, pentru a servi scopurilor lor. Aceasta este deosebirea finală şi esenţială între om şi restul lumii animale şi din nou, munca este ceea ce crează această deosebire,”

Formele economice au fost foarte simple. Oamenii erau animale rare, şi rătăceau în grupe, în căutare de mâncare. Căutarea mâncării era ceea ce domina caracterul nomad al vieţii lor. Arheologii numesc această perioadă ‘vechea epocă de piatră’. Henry Morgan, un antropologist timpuriu o numeşte ‘perioada sălbatică’. Atunci, şi multe mii de ani după aceea, proprietatea privată nu a existat. Tot ce era făcut, colectat sau produs era considerată proprietate colectivă.

În trecut, cu 10.000...12.000 de ani în urmă, s-a născut o nouă perioadă, superioară, cunoscută ca ‘noua epocă de piatră’ sau Barbaria. În loc să rătăcească după mâncare, progrese au avut loc în cultivarea pă-mântului şi domesticirea animalelor. Oamenii deveniseră liberi să se stabilească în anumite locuri şi ca un rezultat au fost create noi scule pentru a ajuta la noile munci; a apărut o economie producătoate de alimente. Chiar şi azi, pentru diferite motive, multe triburi din Africa, sudul Pacificului şi America de Sud există în acest stadiu al Barbariei.

Şi totuşi, cu toată apariţia aşezărilor stabile, locuinţele private încă nu au apărut; dimpotrivă, cele mari care s-au construit au fost pentru uz comun. În această perioadă nu a existat familie privată. Copiii aparţineau întregului trib.

In stadiul comunei primitive (Sălbătăcia şi Barbaria fiind formele ei inferioare şi –respectiv- superioare) proprietate privată, clase, elită privilegiată, poliţie sau aparat (de stat) de constrângere nu au existat. Triburile erau împărţite în unităţi sociale numite clanuri sau ginte. În fapt, acestea erau mari grupuri de familie, care-şi defineau originea numai de-a lungul femeilor; este ceea ce este cunoscut sub numele de societate matriarhală. Cum ar fi putut fi altfel, atâta timp cât era imposibil de definit cine era tatăl real al copilului? Era interzis unui bărbat să locuiască împreună cu o femeie aparţinând aceluiaşi clan sau gintă, de aceea triburile erau alcătuite din mai multe clanuri. La un moment dat a existat o formă de căsătorii în sânul aceluiaşi clan.

Această societate fără clase a fost extrem de democratică prin caracterul ei. Fiecare avea să participe la adunări generale pentru a decide asupra chestiunilor importante care apăreau iar şefii şi oficialii erau aleşi pentru scopuri particulare. In lucrarea sa:”Originea familiei, a proprietăţii private şi a statului” Engels a scris: “Ce minunată este această blândă constituţie în simplicitatea ei naturală! Nu soldaţi, nu jandarmi ofiţeri şi poliţişti, nu nobili, regi şi regenţi, prefecţi sau judecători, nu închisori, nu conflicte judiciare şi totuşi treburile mergeau. Toate certurile şi disputele erau lămurite de comunitatea în care aceste dispute aveau loc sau înăuntrul gintei sau triburilor de care aparţineau. Numai în cazuri foarte rare avea loc răzbunarea de sânge. Pedeapsa noastră capitală este o simplă formă civilizată a acestei răzbunări, modificată doar de influenţele civilizaţiei. Gospodăria comunei primitive aparţinea tuturor membrilor de familie, pământul aparţinea tribului şi numai grădinile erau atribuite temporar familiei. De aceea nu puteau exista săraci şi deposedaţi; gospodăriile comunitare şi gintele îşi cunoşteau datoria faţă de cei vârstnici, bolnavi şi infirmi. Toţi –inclusiv femeile- erau liberi şi egali. Nu exista loc pentru sclavi sau agresiune din partea altor triburi.”

Filistinii obtuzi, care văd proprietatea privată ca sacro-sanctă, privesc aceste socetăţi cu dispreţ. Pentru populaţia tribală proprietatea privată era complet străină. “Indienii –explică istoricul Heckewelder- gândesc că pămâtul a fost creat de marele spirit şi că tot ceea ce el conţine este pentru bunul comun al oamenilor, nu pentru binele celor puţini ci al tuturor. Totul este dat în comun, pentru urmaşii omului. Tot ce trăieşte şi creşte din pământ, tot ce este în ape a fost dat tuturor şi fiecare are dreptul la o parte din acestea.”

Proprietatea tribală comună a intrat sub presiunea dezvoltării familiei private, cu locuinţe private ridicându-se alături de locuinţele comunale. Pământul comun a început să fie parcelat devenind proprie-tatea familiilor. Matriarhatul a cedat locul patriarhatului (dominaţia bărbaţilor) factor important în menţinerea proprietăţii colective.

Aceste familii nu trebuie privite ca având acelaşi caracter ca în zilele noastre. După Paul Lafargue, familia nu a fost redusă la ultima şi cea mai simplă expresie a ei, ca în zilele noastre, în care este compusă din trei elemente indispensabile: tatăl, mama şi copiii lor; ea a constat din tatăl, care era considerat capul familiei, soţia legitimă şi concubinele lui, care trăiau sub acelaşi acoperiş; copiii şi fraţii mai tineri ai capului familiei cu soţiile şi copiii lor, şi surorile necăsătorite ale capului de familie. Asemenea familii erau numeroase.”

Dezvoltarea proprietăţii private în stadiul târziu al comunei primitive este privită de marxişti ca elemente ale unei noi societăţi născute înăuntrul celei vechi. Până la urmă, acumulările calitative ale acestor noi elemente au dus la sfărâmarea calitativă a celor vechi.

Cu creşterea noilor mijloace de producţie în agricultură, s-a ridicat chestiunea a cui proprietate vor fi ele?

Posedarea de scule, arme, noi metale şi –mai presus de orice- mijloacele de a le face, dădea unei familii posibilitatea de a se ridica deasupra, în lupta pe viaţă şi pe moarte cu forţele naturii.

Cu dezvoltarea mai departe a forţelor de producţie (schimbul apărut mai întâi între diferite comunităţi), inegalitatea a început să apară înăuntrul societăţii. Aceasta a avut un efect profund asupra vechilor rânduieli. Pentru prima dată, oamenii erau capabili să producă un surplus deasupra şi excedând propriile nevoi, rezultând într-un salt revoluţionar înainte pentru omenire.

In trecut, când între triburi izbucnea razboi, nu era economic ca prizonierii să fie luaţi sclavi: prizonierul ar fi fost în stare să producă hrană numai pentru el însuşi; el nu producea surplus. Singurul folos pentru a captura un prizonier, dată fiind penuria de mâncare, era ca o sursă de carne. Aceasta a fost baza economică a canibalismului.

Dar de îndată ce a apărut surplusul, a devenit economic eficient de a păstra sclavi care erau forţaţi să lucreze pentru stăpânul lor. Surplusul obţinut de pe urma numărului crescând de sclavi a fost însuşit de noua clasă, aceea a proprietarilor de sclavi. Dar cum aveau sclavii să fie controlaţi şi forţaţi să muncească?

Vechile triburi nu aveau poliţie sau alte mijloace de constrângere? Fiecare individ era liber şi era un războinic.

Producţia surplusului de produse a măturat vechile forme ale societăţii şi a generat procesul de cristalizare a claselor. Existenţa acestor clase a cerut crearea unui aparat represiv al unei clase împotriva alteia. Bogaţi şi săraci, proprietari de pământ şi arendaşi, creditori şi debitori – toţi au apărut pe arena societăţii. Clanurile, care au fost unităţi sociale iniţial bazate pe relaţii de sânge, au început să se dezintegreze. Bogătaşi ai unor clase diferite aveau mai mult în comun între ei decât cu săracii propriului clan.

Societatea sclavagistă

In pofida tuturor ororilor care au însoţit-o, apariţia societăţii bazate pe clase a reprezentat un progres enorm în dezvoltarea ulterioară a societăţii. Pentru prima dată de la desprinderea din ramura maimuţelor, o secţiune a societăţii a fost eliberată de povara muncii pentru existenţă. Cei eliberaţi si-au putut dedica acum timpul ştiinţei, filozofiei şi culturii. Societatea de clasă a adus cu ea preoţi, funcţionari, oficiali şi meseriaşi specializaţi. Justificarea istorică şi funcţiile noii clase conducătoare era de a dezvolta mai departe forţele de producţie. Acesta este stagiul în care s-a născut civilizaţia.

Au fost create noi instituţii pentru a proteja interesele clasei conducătoare. S-au format corpuri speciale în-armate de bărbaţi, noi legi cu propriile lor curţi, călăi, ocne etc., totul cu scopul de a apăra proprietatea stăpânilor de slavi. Statul, cu întregul lui aparat, a luat fiinţă şi odată cu asta, libertatea şi egalitatea vechiului sistem gentilic s-au prăbuşit în ruine. Noi idei şi o nouă morală au luat fiinţă, pentru a legitima noua ordine socială şi economică.

În secolul al 7-lea AC, aristocraţia tribală a Greciei a devenit clasa conducătoare şi bine-înzestrată a proprietarilor de sclavi. Potrivit filozofului grec al anticităţii Aristotel, la acea dată, majoritatea populaţiei Aticei era supusă sclaviei.

Cu dezvoltarea oraşelor-stat, diviziunea muncii s-a accelerat. Nu numai între sate şi oraşe, dar şi între ramuri economice: între comerţ şi finanţe, între negustori şi cămătari; noi meserii au răsărit, împreună cu grupe de artişti solicitând atenţia, gustul şi cultura claselor înaltei societăţi.

Nevoia oraşelor-stat pentru mai mulţi sclavi a dus la războaie continue.În războiul romanilor împotriva Macedoniei în 169 AC, numai în Epir, 70 de oraşe au fost cotropite şi 150.000 dintre locuitorii lor au fost vânduţi ca sclavi. Economia sclavagistă a fost o economie extrem de risipitoare şi de aceea, pentru supravieţuirea ei avea o nevoie neîmtreruptă de sclavi pentru a înlocui pe cei răniţi sau morţi. Deoarece reproducţia naturală în rândurile sclavilor era scăzută datorită condiţiilor lor de viaţă, singura cale reală a rămas cea rezultată din cuceriri.

Cu toate că sclavii erau mult mai puţin productivi decât ţăranii liberi. costul scăzut al întreţinerii lor a făcut sclavia mult mai avantajoasă. Ruinarea ţăranilor liberi a condus la exodul lor spre oraşe formând lumpen-proletariatul, neconstituit în clasă, al societăţii sclavagiste căreia îi oferea jocuri de circ în schimbul ofrandelor ce le primea.

Aceasta este perioada în care s-a născut o mişcare revoluţionară creştină. Iniţial un grup sectant de comunarzi primitivi cu o ură profundă împotriva cuceritorilor romani şi a lacheilor lor, ei au câştigat mult sprijin în rândurile celor săraci şi oprimaţi. Aceşti creştini revoluţionari timpurii erau pregătiţi să folosească mijloace violente pentru a răsturna clasele de sus ale societăţii şi a aduce “Raiul pe Pământ”. De aceea ele erau vânate de autorităţi şi executate fără milă pentru trădare împotriva împăratului. Mai târziu, după ce ‘a fost curăţat’ de ura de clasă, Creştinismul a devenit religie de stat. Clasa conducătoare a folosit creştinismul pentru a amăgi şi ‘pacifica’ clasele oprimate, asfel ca ele să-şi accepte soarta pe pământ, încurajându-le iluziile într-o viaţă mai bună după moarte.

Cu cât surplusul obţinut de proprietarii de sclavi prin exploatarea sclavilor era mai mare, cu atât extravaganţa, aroganţa şi răutatea lor era mai mare. Cum tot mai multe războaie erau necesare pentru a creşte numărul sclavilor prin cuceriri, Imperiul Roman s-a şubrezit; războaiele nu au putut fi purtate fără soldaţi şi cei mai buni soldaţi erau ţăranii. Dar ei dispăreau repede şi înlocuirea lor trebuia să fie făcută cu mercenari străini, scump-plătiţi. Era ‘sclavilor ieftini’ se apropria repede de sfârşitul ei şi odată cu aceasta se producea declinul imperiilor sclavagiste.

În pofida diferitelor rebeliuni ale sclavilor –cea mai renumită fiind cea condusă de Spartacus—sclavii s-au dovedit a nu fi o clasă revoluţionară, o clasă capabilă să conducă societatea mai departe. Cum Marx avea să sublinieze mai târziu, lupta de clasă se va termina “fie printr-o reconstrucţie revoluţionară generală a societăţii, sau prin ruinarea atotcuprinzătoare a claselor stăpânitoare.” Marxistul german Karl Kauţky a explicat că “marea migraţie, înnecarea Imperiului Roman prin năvala sălbaticilor germani, nu a însem-nat distrugerea prematură a unei înalte culturi înfloritoare, ci pur-şi-simplu terminarea unei civilizaţii muribunde şi aşezarea temeliilor pentru un nou salt al civilizaţiei.”

Puternica civilizaţie sclavagistă a produs un enorm salt înainte al societăţii: uluitoarele realizări ale Egiptului Antic şi Babilonului; grecii şi romanii au ridicat cunoştinţele ştiinţifice la înălţimi impresionan-te; filozoful Hero a descoperit principiile de bază ale motorului cu aburi; contribuţiile lui Arhimede, Pitagora şi Euclid au împins matematica la înălţimi care au făcut posibile începuturile ingineriei mecanice. Totuşi, societatea sclavagistă atinsese limitele; factori intern şi externi aveau să conducă la distrugerea ei.

Apariţia feudalismului

“Ultimele secole ale declinului Imperiului Roman şi cucerirea lor de către barbari a distrus un număr de forţe de producţie: agricultura a decăzut, industria nu mai era capabilă să facă faţă cerinţelor pieţii, comerţul a decăzut sau a fost distrus pe caale violentă, populaţia rurală şi urbană au scăzut.” (Karl Marx – Ideologia Germană)

De-a lungul veacurilor, masele barbare au invadat Europa: în est, Goţii, Germanii şi Hunii; în nord şi vest, Scandinavii; în sud, Arabii. În cucerirea lor de teritorii ei au răscolit oraşele şi s-au stabilit în aşezări rurale, unde şi-au agonisit existenţa prin mijloacele agriculturii primitive.

În aceste comunităţi, ei şi-au ales şefi; cu trecerea timpului, şefii erau aleşi din sânul aceleiaşi familii. Capul familiei privilegiate, prin succesiune, a devenit şeful natural. Aşezările erau în permanent război cu vecinii lor, rezultând într-o permanentă cucerire de teritorii, care erau împărţite în loturi mai mici, partea cea mai mare revenind şefului. De unde, el a devenit cel mai puternic şi cel mai avut om al comunităţii. În vremuri de restrişte el era acela care asigura protecţia supuşilor lui, care la rândul lor erau obligaţi să-i asigure serviciul militar. Mai târziu, aceşti supuşi puteau să evite serviciul militar plătind şefului lor, într-o formă sau alta, un tribut.

Autoritatea lorzilor acestor aşezări s-a extins şi asupra teritoriilor înconjurătoare. Lordul datora vasalilor săi “justiţie, ajutor şi protecţie şi aceştia, la rândul lor, datorau lordului lor credinţă şi respect.”(Lafargue – Evoluţia proprietăţii). Războaiele şi cuceririle au cristalizat aceste relaţii feudale. Lorzii şi baronii, împreună cu militarii lor, au format o nouă erarhie socială, întreţinută prin munca vasalilor lor. După spusele lui Lafargue, “de îndată ce autoritatea nobilimii feudale s-a consolidat, ea a devenit o sursă de tulburări pentru ţara pe care ei erau desemnaţi să o apere. Pentru a-şi extinde teritoriile şi –ca o consecinţă- să-şi consolideze puterea, baronii au întreţinut o permanentă stare de război între ei, întreruptă din când în când de armistiţii necesare pentru cultivarea pământurilor. Înfrânţii, când scăpau cu viaţă sau erau doar jefuiţi, deveneau vasali ai cuceritorilor, care le lua o parte din pământ. Micii baroni au dispărut înghiţiţi de cei mari, care deveneau feude puternice, ducate în care lorzii erau ţinuţi în vasalitate.”

Pe măsură ce relaţiile feudale se maturizau, cea mai mare parte a teritoriului Europei a fost divizat în mari latifundii, moşii, fiecare dintre ele având propriul ei moşier şi oficiali a căror sarcină era să administreze moşia. Pământul arabil a fost împărţit în două părţi: cam o treime din el (numit ‘domeniu’) aparţinea moşierului, iar restul era împărţit între vasali. Păşunile, pădurile şi fâneţele erau considerate pământuri comune, o reminiscenţă din epoca comunei primitive. Agricultura avea să facă un mare pas înainte odată cu introducerea unui nou sistem: partea de pământ posedată de vasali a fost împărţită în parcele mici, răs-pândite de-a lungul întregului teritoriu, ceea ce a dus la o masivă scădere a productivităţii.

Structura socială ce s-a dezvoltat sub feudalism a dat naştere unor noi clase şi grupuri. Cadrul general al acestei noi structuri se asemăna cu acela al unei piramide, cu un rege în vârful ei, urmat de aristocraţie, marii preoţi şi episcopi. După ei erau privilegiaţii: baroni, duci, conţi şi cavaleri. La baza piramidei acestei ordini sociale erau oamenii liberi, servii (hotarnici,, argaţi, iobagi) şi sclavii.

Spre deosebire de zilele noastre, în care partea principală a avuţiei sociale este produsă în fabrici, pământul a fost acela care producea aproape toate nevoile sociale. El a devenit cea mai importantă posesiune a sistemului feudal. Cu cât mai mult pământ cineva poseda, cu atât acesta era mai puternic. Clasa conducătoare conducea în virtutea monopolului ei virtual asupra pământului de care servii erau legaţi. Teoretic, regele era proprietarul întregului teritoriu, dar în realitate, anumite suprafeţe şi domenii erau atribuite ducilor, care la rândul lor le încredinţau conţilor iar aceştia atribuiau mici parcele vasalilor. Toţi trebuiau să presteze diferite servicii pentru superiorii lor, cum ar fi serviciul-sub-arme, plata unei dijme etc.

Spre deosebire de sclavi, care nu posedau nimic, servii erau ca un chiriaş al stăpânului. Spre deosebire de sclavi, servii aveau un anumit interes investit în lotul lor. Ei aveau mai multe drepturi decât sclavii: nici ei, nici familia lor nu puteau fi vânduţi, aveau asigurată o securitate limitată deşi obligaţiile şi gradul de aservire erau deosebite de la o moşie la alta. În schimbul pământului atribuit şi al “drepturilor”, servul era obligat să muncească pe moşia proprietarului, fără plată, un anumit număr de zile pe săptămână. Alte servicii îi erau cerute –de exemplu- în zilele de recoltare şi oricând proprietarul avea nevoie de ajutor. Nevoile proprietarului aveau prioritate. Servul nu putea părăsi pământul şi dacă unul din copii dorea să se căsătorească cu cineva din afara moşiei, trebuia să aibă aprobarea proprietarului. Taxele erau impuse pe baza moştenirii iar femeile puteau beneficia de moştenire numai cu aprobarea proprietarului.

Noua organizare a societăţii bazată pe proprietatea asupra pământului a generat o nouă dezvoltare a forţelor de producţie. De data aceasta, surplusul de valoare creat de munca servului era însuşită de pătura aristocratică şi eclesiastică a clasei conducătoare.

În cuvintele istoricului Meilly: “Este o maximă economică: productivitatea creşte proporţional pe măsură ce o societate mai liberă asigură muncitorului în mod absolut o parte mai mare şi sigură a produsului muncii lor. Cu alte cuvinte, forme sociale mai libere au un efect direct în stimularea producţiei.”

Cum noile clase s-au cristalizat, noi forme ale aparatului de stat au luat fiinţă, pentru a proteja formele de proprietate feudală. Noua moralitate şi ideologie ce s-a născut din aceste forme au cimentat relaţiile sociale. Biserica, din ce în ce mai puternică, a oferit fundaţia spirituală a noii ordini şi prin asta popii au devenit mai puternici decât regii şi împăraţii, cu proprietăţi teritoriale extinzându-se între o treime şi jumătate din teritoriile acoperite de creştinătate. Zeciuiala colectată se ridica până la zece la sută taxe asupra tuturor veniturilor, bunurilor etc.

În general, statul feudal a rămas slab până la ridicarea monarhiilor absolute ale secolului al XVI-lea. Ca urmare, continuarea războaielor baroniale a zguduit provinciile periferice, unde baroni jefuitori şi-au clădit puterea şi prestigiul, ameninţând poziţia monarhului central. Lupta monarhilor centrali pentru aservirea altor regiuni este o caracteristică a acestei perioade.Până la urmă, înfrângerea domnitorilor provinciali, cu permanentele lor lupte şi războaie, a condus la dezvoltarea comerţului la un nivel superior.

Comerţul a fost la un nivel scăzut. În fact, pământul producea –practic- totul. Era o economie naturală , orientată spre satisfacerea propriilor necesităţi. Cu toate acestea, cu pornirea cruciadelor, cu expediţiile spre “Locurile sfinte” , au apărut noi nevoi şi comercianţii care satisfăceau aceste nevoi au început să se organizeze mari târguri în Franţa, Belgia, Anglia, Germania şi Italia. Aceste târguri periodice au jucat un rol esenţial în dezvoltarea comerţului european şi au ajutat la formarea unei puternice clase de comercianţi bogaţi. Relaţiile băneşti au început să deterioreze corsetul strâmt al societăţii feudale.

Mână-‘n-mână cu dezvoltarea comerţului s-au dezvoltat şi oraşele. Clasa negustorilor ce s-a ridicat în oraşe s-a ciocnit cu standardele şi restricţiile tradiţionale ale feudalismului.

Biserica – de exemplu – considera practicarea cămătăriei ca un păcat, ameninţând cu excomunicarea celor care o practicau.

În lucrarea sa ‘Bunurile omenirii’, Leo Huberinan explică natura conflictului. “În feudalism, întreaga atmosferă a fost aceea de limitare , în timp ce activitatea comercială cerea libertate. Pământul oraşelor aparţinea proprietarilor feudali, episcopilor, nobililor şi regilor. La început, aceşti feudali priveau pământul oraşelor la fel cum priveau şi restul pământurilor lor. Toate formele (taxele feudale, impozitele, serviciile) erau feudale, bazate pe proprietatea asupra pământului. Şi toate aceste forme se schimbaseră în ceea ce priveşte oraşele. Reglementările şi justiţia feudală au fost stabilite prin tradiţie şi erau greu de schimbat. Dar comerţul, prin natura lui, este activ, dinamic şi intolerant faţă de bariere. El nu se poate limita în cadrul rigid al formelor feudale.”

De aceea, vechile relaţii trebuiau să fie schimbate. Oraşele au început să-şi revendice libertatea şi indepen-denţa lor. Treptat au fost adoptate ‘carte’ ale oraşelor, unele prin înţelegeri, altele prin forţă.

Comerţul însuşi a generat noi forme de bogăţie. Pământul a încetat de a mai fi singura sursă de putere şi privilegii, banii acumulaţi prin comerţ căpătând un rol de mai mare importanţă. În oraşe s-a născut oligarhia comercianţilor bogaţi care controlau şi reglementau micul producător prin sistemul breslelor. Cu continua diviziune a muncii, au fost create bresle ale meseriaşilor care cuprindeau dela patroni la ucenici aparţinând aceleiaşi meserii. Pe masură ce tot mai multă bogăţie se acumula, au apărut conflicte între patroni şi lucrătorii lor. În secolul al XV-lea au început să ia fiinţă adevăratele sindicate ale lucrătorilor, concepute pentru a le apăra interesele.

Introducerea economiei bazate pe bani (care a avut un caracter limitat în sclavagism) a subminat, încet, sistemul feudal. Legile şi tradiţiile lui au fost modificate pentru a corespunde noului nivel de dezvoltare. Cum servii luau calea oraşelor pentru a-şi rândui viaţa, banii au început să domine vechile relaţii, obligaţiile de muncă fiind înlocuite de închiriere. Procesul a fost accelerat de ciuma care a bântuit Europa la mijlocul secolului al XIV-lea. Istoricii apreciază că ciuma a ‘măturat’ 30 până la 50 la sută din populaţia Angliei, Germaniei, Franţei şi a Ţărilor de Jos. Aceasta a avut ca rezultat –între altele—o lipsă a mâinii de lucru ceea ce a forţat mulţi proprietari de pământ să introducă munca-contra-plată pentru a putea depăşi dificultăţile.

Apariţia monarhiei absolute

Statul naţional, aşa cum îl cunoaştem noi astăzi, nu a existat dintotdeauna. În trecut, populaţiile erau supuse nu naţiunii ci proprietarului, oraşului, localităţii sau breslei. Oamenii nu se considerau francezi, englezi, etc. ci ca oameni aparţinând oraşului. Fiecare creştin era membru al bisericii romano-catolice, care la rândul ei guverna asupra întregii creştinătăţi şi aceasta era puterea atotcuprinzătoare.

Cu acumularea bogăţiei în oraşe a apărut o clasă capitalistă, care cerea condiţii prielnice pentru dezvoltarea afacerilor şi comerţului. Ei cereau ordine şi securitate. Lupta pentru independenţa oraşelor de sub dominaţia stăpânilor feudali, neîntreruptele lupte între magnaţii locali şi jaful de care erau urmate, toate acestea au generat necesitatea unei autorităţi centrale, a statului naţional.

Conflictul dintre monarhul central şi marii magnaţi (un conflict între două secţiuni ale clasei conducătoare) s-a terminat cu victoria monarhilor. Ei erau sprijiniţi de negustori şi clasa mijlocie, care oferea banii necesari pentru întreţinerea armatei pe care ei o cereau. Apariţia statului naţional împreună cu monarhia centrală a fost însoţită de o mare dezvoltare economică. Pentru sprijinul lor, monarhul a acordat anumite monopoluri şi privilegii anumitor secţiuni ale clasei mijlocii, şi asta a creat premizele pentru conflictul dintre monarhii naţionali şi interesele bisericii internaţionale.

Sfârşitul secolului al XV-lea a most martorul începuturilor călătoriilor legate de marile descoperiri. Columb şi Vasco da Gama au fost finanţaţi de negustori bogaţi în căutarea unor noi arii de exploatare şi de “Răspândirea cuvântului lui Dumnezeu”. Au fost create asociaţii de societăţi pe acţiuni pentru a promova şi finanţa, pentru noi jafuri şi profit.

Cu masivele profituri realizate de pe urma acestor călătorii, mulţi comercianţi şi financiari au devenit adevărate centre ale puterii şi bogăţiei. Nobili, aristocraţi şi monarhi au devenit debitori ai comercianţilor bogaţi. O familie de bancheri, Fuggorii, au mers până acolo încât ei au fost aceia care aveau să decidă cine va fi făcut împărat al Sfântului Imperiu Roman!

Noua dezvoltare economică a generat orânduirea capitalistă. Bazele economiei feudale au început să se dezintegreze odată cu creşterea bogăţiei şi puterii burgheziei. Noi valori, idei, filozofii şi moravuri au evoluat odată cu noile relaţii. Vechea clasă conducătoare rezista cu încăpăţânare schimbărilor.

Potrivit explicaţiei lui Marx: “La un anumit stadiu de dezvoltare, forţele materiale de producţie ale societăţii intră în conflict cu relaţiile de producţie existente sau –ceea ce este acelaş lucru în termeni juridici—cu relaţiile de proprietate înăuntrul cărora ele operaseră până atunci. Din forme ale dezvoltării forţelor de producţie ele s-au transformat în cătuşele lor. Acesta este momentul de început al unei ere de revoluţie sociată.” Mai târziu, Marx a adăugat: “Nici o orânduire socială nu este distrusă înainte ca toate forţele de producţie pentru care ea a fost creată se mai pot dezvolta, şi niciodată noi relaţii de producţie înlocuiesc pe cele vechi înainte de maturizarea noilor condiţi materiale înăuntrul vechii orânduiri.”

Vechea societate a fost subminată în timpul perioadei anterioare. Probabil că una dintre cele mai mari provocări împotriva vechii ordini a fost atacul contra catolicismului. În acea perioadă, biserica nu era doar o instituţie religioasă ci era un adevărat bastion al ordinei sociale. În afară de a fi un puternic proprietar de pământ, ea colecta o zeciuială de la fiecare, avea tribunalele şi privilegiile ei, controla învăţământul şi modela aspectul moral al populaţiei. Odată, Carol I a spus: “În timp de pace, oamenii sunt guvernaţi mai mult de altar decât prin sabie.” Biserica cenzura cărţi şi folosea ameninţarea cu ex-comunicarea oponen-ţilor. Se spune că aceasta a fost o perioadă foarte religioasă, dar asta este mult exagerat de istorici. Mai mult decât a trăi potrivit preceptelor religioase, religia a fost folosită pentru a justifica vechea orânduire. Totul, incluzând gândirea politică, era exprimat în termeni religioşi. Cei care voiau să răstoarne sistemul, trebuiau mai întâi să asalteze monopolul catolicismului.

La începutul secolului al XVI-lea, monarhia absolută a intrat în conflict cu însăşi biserica catolică. Reforma protestatntă inaugurată de Luther a furnizat armele pentru lupta contra puterii papale. În Anglia, Henric al VIII-lea a rupt cu catolicismul şi a confiscat averile mânăstirilor, care a fost irosită în costisitoare războaie europene şi irlandeze.

Revoluţia capitalistă

Puritanismul variantei calviniste corespundea înfăţişării şi moralităţii clasei de mijloc în creştere din oraşe şi sate cu accentul pus pe încrederea de sine şi succes personal. Clasa mijlocie era acum în situaţia unei dezvoltări rapide, mai aales după adaptarea la erupţia inflaţionistă ce a avut loc în anii 1540-1640, perioadă în care preţurile s-au împătrit; tot mai mult, această clasă a intrat în conflict cu vechea clasă con-ducătoare.

În Anglia, lupta dintre noua burghezie şi vechea ordine a luat forma războiului civil. În noul tip de armată Oliver Cromwell a condus clasele mijlocii în luptă armată împotriva regelui şi a vechilor rânduieli. În 1649, regele a fost decapitat şi o republică capitalistă a fost proclamată. Bizuindu-se pe sprijinul armatei, s-a declarat el însuşi ca şef al unei dictaturi militare de tip bonapartist. Elementele democratice de stânga (egalitarii şi agrarienii), care ameninţau drepturile proprietatea capitalistă, trebuiau reprimate fără milă. De aci mai departe, noul regim s-a bizuit pe o bază socială îngustă- forţele armate. În aceste circumstanţe critice, regimul capitalist de manieră bonapartistă s-a redus la conducerea de către un singur om.

Structurile feudale au fost lichidate împreună cu Camera lorzilor şi monarhia. Vechea clasă conducătoare a fost înfrântă iar clasele de jos au fost ţinute la locul lor. Lupta parlamentarismului împotriva regelui a fost văzută de istorici şi chiar de unii contemporani ca o luptă împotriva tiraniei şi pentru libertatea religiei, dar după cum a comentat Marx, “aşa cum cineva nu poate fi judecat pe baza a ceea ce acesta gândeşte despre sine-însuşi, tot aşa, transformările care au avut loc în această perioadă nu pot fi judecate pe baza conştiinţei ei ci dimpotrivă, această conştiinţă socială trebuie explicată prin contradicţiile vieţii ei materiale, prin contradicţiile ce existau între forţele sociale de producţie şi relaţiile de producţie.”

Leon Troţki, unul dintre conducătorii revoluţiei ruse a notat cândva: “De-a lungul istoriei, revoluţiile au fost totdeauna urmate de contra-revoluţii. Totdeauna, contra-revoluţiile au tras societatea înapoi, dar niciodată mai înapoi decât punctul de la care a pornit revoluţia.” Aşa a fost în 1660 şi 1689, când marea burghezie s-a grăbit să facă un compromis cu aşa-numitele elemente democratice ale aristocraţiei. Monarhia şi Camera lorzilor au fost restaurate, cu toate că ele nu aveau să mai joace acelaş rol ca predecesorii lor ci dimpotrivă, ele au devenit parte integrantă a statului capitalist. Ei înşişi proprietari, burghezii erau preocupaţi de propriul lor viitor şi de menţinerea vechii rânduieli cu puterea menţinută în propriile lor mâini.

O sută de ani mai târziu, revoluţia capitalistă franceză a mers până la capăt, fără nici un compromis. Revoluţia franceză, asemeni corespondentului ei englez a început cu o ruptură în însăş clasa conducătoare. Regele şi miniştrii săi s-au ciocnit asupra unei scheme de evitare a unei rupturi cu parlamentul, care reprezenta nobilimea, înalţii prelaţi, camarila regală etc. Ultimul apel împotriva tiraniei guvernamentale a declanşat o imprevizibilă şi sângeroasă răscoală pe străzile oraşelor. Răscoala a adus la suprafaţă toată nemulţumirea ce mocnea împotriva vechii rânduieli în rândurile clasei de jos şi mijlocii. “Revolta nobilimii a fost –explică George Rude—mai curând o ‘uvertură’ decât o revoluţie care, aducând împre-ună clasele de jos şi mijlocii într-o acţiune comună împotriva regelui şi a aristocraţiei, a realizat un act unic în Europa contemporană”. În pofida unor încercări ‘de sus’ de a realiza o reformă, ele au fost insuficiente pentru a preveni revoluţia ‘de jos’.

Ca în toate revoluţiile populare, masele sunt acelea care inundă scena istoriei. Cei mai cutezători păşesc în avant-scenă şi împing revoluţia mult spre stânga. Între 1789 şi 1793 vechia rânduire feudală şi aristocraţia au fost complet măturate. Regimul a avut în frunte clasa revoluţionară de mijloc, iacobinii, care au fost sprijiniţi şi împinşi de masele de plebei alcătuite din muncitori şi meseriaşi. O mişcare spre dreapta a avut loc în 1794 când a fost instalat un guvern al ‘Directoratului’. Acesta, la rândul lui a făcut loc unei noi contra-revoluţii politice, care a adus la putere un nou tip de regim, bazat pe lege şi ordine, al lui Napoleon Bonaparte. Fapt este că vechea ordine a fost zdrobită şi drepturile noii burghezii, bazate pe proprietate au rămas intacte. Schimbarea puterii politice nu a fost însoţită de o dare înapoi, ea nu a adus înapoi vechea orânduire feudală ci a fost doar o schimbare rezultată din lupta dintre diferitele secţiuni ale burgheziei.

Triumful capitalismului

Revoluţia marii burghezii a deschis drumul capitalismului. Schimbările în agricultură au asigurat dez-voltarea capitalului agrar, în care vechile moşii feudale au fost divizate şi distribuite ţăranilor. În Anglia, conversia unei părţi a aristocraţiei înainte de revoluţie, a pregătit condiţiile pentru ruinarea ţărănimii însăşi. Guvernele, în loc să acţioneze ca o frână în calea comerţului şi industriei, a promovat cauza lor.

Prin hoţie, delimitări şi jaf, prin competiţie, mijloacele de producţie au fost concentrate în mâini din ce în ce mai puţine. Ruinarea agricultorilor a creat o rezervă de forţă de muncă în oraşe. Structura de clasă s-a simplificat: pe de o parte erau capitaliştii iar pe de altă parte era proletariatul lipsit de orice proprietate. Singura proprietate a proletariatului era forţa lui de muncă. Singura lui cale de a supravieţui era de a vinde capitalistului forţa lui de muncă, în schimbul unei plăţi. În procesul de producţie, proletarii produceau o valoare mai mare decât ceea ce ei primeau ca plată; valoarea excedentară, plus-valoarea era expropriată de capitalist. În căutarea profitului, pe lângă concurenţa contra rivalilor, clasa capitalistă a fost forţată să introducă noi metode de producţie; pe această cale, din punct de vedere istoric, capitalismul a jucat un rol progresist prin continua revoluţionare a forţelor productive.

Prin exportul lui –la început-- de mărfuri şi –mai târziu-- de capital, capitalismul a modelat o lume după propria sa imagine. Treptat, forţele de producţie, tehnologia şi ştiinţa au întrecut statul naţional care-l protejează.

Imperialismul

În perioada dintre 1870 şi 1900, lumea era deja împărţită între marile puteri. În 1870 o zecime din Africa a fost împărţită; în 1900, nouă zecimi ale ‘Continentului negru’ era în mâinile Angliei, Franţei sau ale altor imperii europene. În 1914 procesul de divizare a lumii între puterile coloniale era terminat şi capitalismul a intrat în stadiul lui cel mai înalt, imperialismul. Trusturi şi monopoluri gigantice s-au dezvoltat din ceea ce fusese creat în perioada precedentă, a competiţiei. “Din ce în ce mai mult, statul a fusionat cu monopolurile şi instituţiile financiare şi adesea, frecvent, acţiona în interesul lor. În această epocă, producţia este însoţită de exportul de capital.” (Lenin)

În lupta pentru noi pieţe de desfacere, stadiul imperialist a adus cu sine ameninţarea războiului mondial. Datorită noii înfăţişări a lumii şi creşterii impetuoase a producţiei, noi pieţe puteau fi obţinute acum numai printr-o nouă împărţire a lumii, ceea ce –inevitabil- ducea la un conflict între state la scară mondială. Războiul mondial este un indiciu al contradicţiilor dintre caracterul privat al proprietăţii asupra mijloacelor de producţie pe-de-o-parte, şi statul naţiona pe de altă parte. Dar spre deosebire de orânduirile anterioare, capitalismul a creat premizele materiale pentru o nouă ordine, socialistă, care poate asigura belşugul pentru toţi.

Proletariatul este singura clasă consecvent revoluţionară, capabilă să ducă până la sfârşit revoluţia socialistă. Aceasta decurge din poziţia ei particulară în producţia socială. Clasa muncitoare este organi-zată în fabrici şi forţată să co-opereze în procesul de producţie. Ea însăşi se organizează în mari sindicate şi apoi în propriul ei partid. Spre deosebire de toate celelalte teorii, marxismul înzestrează acest partid cu o ideologie şi obiectiv clar în misiunea clasei muncitoare de a lichida capitalismul. Partidul bolşevic, condus de Lenin şi Troţki, au reprezentat pentru muncitorii din toată lumea un model viu al unui asemenea partid.

Ţărănimea şi clasele mijlocii nu pot exercita un rol conducător datorită poziţiei lor sociale. Ţărănimea este răspândită în mediul rural şi nu are o concepţie a unităţii şi internaţionalismului. Straturile claselor mijlocii tind să urmeze fie burghezia, fie proletariatul.

În fapt, ţărănimea a fost unealta clasică a bonapartismului – un regim bazat pe forţa armată – oscilând între clase. În epoca imperialismului şi a decăderii monopolului capitalist, dacă clasa muncitoare nu reuşeşte să aducă păturile mijlocii sub steagul socialismului, ele vor cădea în braţele reacţiunii.

Legea dezvoltării inegale

Dintr’un sistem social progresist, capitalismul devenise o cătuşă în dezvoltarea producţiei şi a societăţii. Marx a crezut că proletariatul va prelua puterea mai întâi în ţările capitaliste dezvoltate: Anglia, Germania şi Franţa. Cu toate acestea, cu apariţia imperialismului , –în cuvintele lui Lenin -- lanţul capitalismului

“s-a rupt în inelul lui cel mai slab” , în înapoiata Rusie.

Societatea nu se dezvoltă în linie dreaptă ci potrivit legilor ei, ale dezvoltării inegale. La scară mondială, creşterea inegală se intersectează cu introducerea de noi produse şi idei din diferite sisteme sociale. Înapoierea Rusiei semi-feudale a co-existat cu producţia bazată pe cea mai modernă tehnologie concentrată în oraşe, datorită enormului capital străin importat din Franţa şi Anglia. Noul proletariat industrial ce lua astfel fiinţă a acceptat cea mai avansată ideologie a clasei muncitoare: marxismul.

În multe dintre ţările sub-dezvoltate, rănile deschise datorate imperios-necesarei reforme agrare, autocraţiei, opresiunii naţionale şi stagnării economice a generat o profundă nemulţumire a maselor. Obiectivele revoluţiilor burghezo-democratice. care ar fi pus bazele dezvoltării capitaliste, fie că au fost doar parţial realizate, fie că au fost neîndeplinite.

În aceste ţări, burghezia a intrat în scenă prea târziu pentru a mai putea să aibă un rol similar predecesorilor ei în secolele XVII şi XVIII. Cât priveşte Rusia premergătoare anului 1917, ea era prea slabă şi legată prin mii de fire –prin mariaje şi ipoteci-- de proprietarii de pământ şi imperialişti. Burghezia naţională a preferat să stea agăţată de vechea ordine în loc să se adreseze claselor de jos pentru a înfăptui revoluţia anti-feudală. Singura clasă capabilă să înfăptuiască revoluţia era proletariatul, unind în jurul lui cele mai sărace straturi ale ţărănimii. Odată ajunsă la putere, aşa cum s-a întâmplat în Octombrie 1917, ea a dat pământ ţăranilor, a expulzat imperialiştii şi a unificat ţara. Cu toate acestea, proletariatul nu se putea opri aici; el trebuia să purceadă la înfăptuirea obiectivelor revoluţiei socialiste: naţionalizarea industriei de bază, a pământului şi a instituţiilor financiare.

Revoluţia rusă a fost cel mai mare eveniment în întreaga istorie a umanităţii. Pentru prima oară, capitaliştii, moşierii şi gangsterii au fost alungaţi, clasa muncitoare a preluat puterea şi a organizat un stat democratic al muncitorilor. Acesta avea să fie începutul revoluţiei internaţionale socialiste şi o confirmare deplină a teoriei revoluţiei permanente.

Din nefericire, trădarea revoluţiei socialiste în Germania şi alte ţări a condus la izolarea revolutiei într-o ţară înapoiată şi devastată. Distrugerile războiului, analfabetismul de masă, războiul civil, epuizarea, au pus o grea povară pe umerii slabi ai clasei muncitoare şi a contribuit la degenerarea revoluţiei. Acestea sunt condiţiile obiective care au încurajat birocraţia în aparatul de stat, în sindicate şi partid. Stalin s-a ridicat la putere pe spinarea acestei noi caste birocratice. În istorie, individul nu se reprezintă pe sine însuşi ci interesele unui grup, caste or clase a societăţii.

Stalinismul şi monstruoasa lui dictatură nu s-a format din Partidul bolşevic sau din revoluţia socialistă, ci din izolarea şi înapoierea materială a Rusiei. El a distrus democraţia muncitorească pentru a-şi păstra privilegiile şi puterea.

Oricum, stalinismul a păstrat noua formă de proprietate naţionalizată a industriei şi industria planificată. Sovietele (Consilii muncitoreşti) şi democraţia muncitorească au fost zdrobite de contra-revoluţia politică stalinistă. Numai printr-o nouă revoluţie politică ar fi putut fi restaurată democraţia muncitorească din timpul lui Lenin şi Troţki. Aceasta nu ar însemna o reîntoarcere la capitalism ci o lichidare a birocraţiei elitei privilegiate, în timp ce masele însăşi ar deveni implicate în conducerea societăţii şi a statului.

Transformarea socialistă

Transformarea socialistă aduce după sine o formă superioară a societăţii prin sfărâmarea cătuşelor ce frânau dezvoltarea forţelor de producţie. Obstacolele ridicate de proprietatea privată şi de statul naţional sunt înlăturate, permiţând planificarea dezvoltării proprietăţii socialiste pentru beneficiul majorităţii.

Revoluţia socialistă nu poate fi limitată la o singură ţară, dar o pune pe ordinea de zi a lumii. Economia mondială şi diviziunea mondială a muncii creată de capitalism, cer o soluţie internaţională. O Uniune Socialistă a Statelor Europei ar pregăti terenul pentru o Federaţie Mondială de State Socialiste şi pentru planificarea internaţională a producţiei. Aceasta va crea baza pentru o “producţie planificată şi armonioasă a bunurilor pentru satisfacerea nevoilor umane.”

Una din primele sarcini ale clasei muncitoare victorioase va fi distrugerea maşinii de stat a vechii orânduiri. În toate orânduirile bazate pe clase, statul a apărut ca “un organ al conducerii de clasă, un organ al oprimării unei clase de către altă clasă.” Aceasta ridică chestiunea: are nevoie clasa muncitoare de un stat? Anarhiştii răspund: nu. Dar ei nu reuşesc să înţeleagă că o anumită formă de forţă este necesară pentru a ţine în frâu vechii moşieri, bancheri şi capitalişti. De aceea, proletariatul trebuie să construiască o nouă formă de stat care să-i reprezinte interesele. Într’un stat al muncitorilor, majoritatea ţine sub control o minoritate de foşti capitalişti şi de aceea, masivul şi birocraticul aparat de stat al trecutului nu mai este necesar. Această ‘Dictatură a proletariatului’ sau ‘Democraţia muncitorilor’ cum Troţki prefera să o numească, a lărgit şi extins cele mai largi forme ale democraţiei burgheze.

Marx a definit democraţia burgheză ca acordând muncitorilor posibilitatea de a decite fiecare cinci ani, care secţiune a clasei conducătoare le va ignora interesele în parlament. Fiecare putea spune orice voia, atâta timp cât consiliile monopolurilor decideau în realitate ce trebuia făcut.

Noul stat al muncitorilor va extinde democraţia din sfera politică la cea economică prin naţionalizarea majorităţii monopolurilor. Noile organe ale puterii, cum au fost ‘sovietele’ în Rusia, bazate pe poporul înarmat, vor constitui ‘corpuri operative, legislative şi operative în acelaşi timp’. Birocraţia ar fi înlocuită prin angajarea maselor în conducerea statului şi societăţii. Cu scopul de a preveni formarea unui nou formalism birocratic, proletariatul Parisului, în 1871 şi al Rusiei, în 1917 au introdus următoarele măsuri:

Alegerea tuturor oficialilor, cu dreptul de re-chemare.

Nu armată permanentă, ci inarmarea poporului.

Niciun oficial să fie retribuit mai mult decât un muncitor calificat.

Poziţiile de stat să fie ocupate de popor, prin rotaţie.

Cu reducerea săptămânii de lucru, maselor le-a fost acordată posibilitatea de a se dedica afacerilor de stat şi să obţină cheile de acces la cultură, ştiinţă şi artă. Pentru că --aşa cum a spus cândva Engels-- dacă arta, ştiinţa şi guvernarea rămân apanajul unei minorităţi, aceştia vor folosi şi abuza de aceste poziţii în propriul lor interes, aşa cum a fost cazul în ţările staliniste.

Din punct de vedere istoric, statul a apărut odată cu apariţia societăţii bazate pe clase. De unde, de la începuturile lui, statul muncitorilor a început să se ofilească, aşa cum clasele însăşi au început să se dizolve în societate. Acesta este motivul pentru care Engels a caracterizat statul proletar ca un ‘semi-stat’.

“În socialism, o mare parte a ‘democraţiei’ primitive va fi -inevitabil- reînviată; pentru prima dată în istoria societăţii civilizate, masa poporului se va ridica şi va participa independent, nu numai prin votare şi alegeri dar şi în administraţia de zi-cu-zi a afacerilor de stat. În socialism toţi vor guverna şi curând se vor obişnui a nu fi guvernaţi”. (Lenin – Statul şi revoluţia)

În acest prim-stagiu al socialismului –cum l-a numit Marx- societatea va arăta “aşa cum ea a ieşit din societatea capitalistă; de aceea, în toate privinţele, -- economic, moral şi intelectual – ea va purta încă pecetea vechii societăţi din al cărei pântec s-a născut”. (Marx – Critica Programului de la Gotha). Deşi exploatarea omului de către om a luat sfârşit, producţia nu a atins încă înaltul nivel necesar pentru a desrădăcina complet inegalităţile şi diferenţele de clasă. Oamenii vor continua să se conducă după princi-piul: ‘Cine nu munceşte, nu mănâncă’. Statul, în pofida caracterului lui transitoriu, va rămâne paznicul inegalităţii.

Socialismul – societatea fără clase

Cu paşi mari înainte făcuţi în producţie, bazată pe cele mai înaintate realizări ale ştiinţei şi pe planificarea conştientă, omenirea păşeşte în înalta împărăţie a adevăratei societăţi . Clasele şi statul vor fi în întregime înlăturate; societatea va adopta un nou principiu: ‘De la fiecare după posibilităţi, fiecăruia după nevoi’. Diferenţele dintre sat şi oraş, dintre munca intelectuală şi cea fizică se vor şterge, odată cu dezvoltarea în continuare a forţelor de producţie. În cuvintele lui Lenin, “orizontul îngust al legii burgheze” care con-strânge să calculezi, cu cruzimea unui Shylock, dacă nu cumva cineva a lucrat o jumătate de oră mai mult decât altcineva, dacă nu cumva cineva este plătit mai puţin decât altcineva, acest orizont îngust va fi depăşit. Atunci, societatea nu va mai fi necesară pentru distribuţia produselor, pentru a reglementa cât primeşte fiecare; fiecare va lua gratuit ceea ce are nevoie.

Natura barbară a societăţii bazată pe clase îşi va înceta existenţa. Pre-istoria omenirii va fi încheiată. Forţele de producţie create de-a lungul a mii de ani de reglementări de clasă au pus bazele societăţii fără de clase, în care statul şi diviziunea muncii au fost depăşite. Omenirea îşi propune să cucerească natura, să deschidă noi şi impresionante orizonturi ale ştiinţei şi tehnologiei. În cuvintele lui Engels, “guvernarea oamenilor este înlocuită de administrarea lucrurilor”.

Iar Troţki a subliniat că “Odată ce a terminat cu forţele anarhice ale propriei sale societăţi, omul se va aşeza să lucreze pentru sine, în mojarul şi retorta chimistului. Pentru prima dată omenirea se va privi pe sine însuşi ca o materie-primă, sau, în cel mai bun caz, ca un semi-produs chimic şi psihic. Socialismul va însemna un salt din domeniul necesităţii în acela al libertăţii; în acelaşi sens, omul de azi, cu toate contradicţiile şi neînţelegerile lui, va deschide drumul pentru o nouă rasă, mai fericită”. (Leon Troţki – În apărarea lui Octombrie)

INTRODUCERE ÎN ECONOMIA POLITICĂ MARXISTĂ

Introducere

În zilele noastre, sub influenţa crizei capitaliste, mulţi muncitori au căpătat o ‘sete’ pentru cunoştinţe economice. Ei încearcă să înţeleagă forţele care le domină viaţa. Această scurtă introducere în economia politică marxistă nu încearcă să ofere muncitorilor cu conştiinţă de clasă un tratat complet de economie, ci un ghid referitor la legile de bază ale mişcării societăţii capitaliste care-i domină existenţa.

Superficialitatea economiei politice capitaliste este demonstrată de incapacitatea ei de a înţelege criza ce afectează propriul ei sistem. Rolul ei este de a ascunde exploatarea clasei muncitoare şi de a ‘dovedi’ superioritatea societăţii capitaliste. Flecarele lor ‘teorii’ şi ‘soluţii’ sunt incapabile să peticească natura putredă şi malignă a capitalismului. Numai aşezarea societăţii pe baze socialiste şi introducerea unei economii planificate poate pune capăt coşmarului şomajului, depresiunii şi haosului.

Aripa de dreapta a leaderilor laburişti au respins vechiul lor dumnezeu, Keynes, pentru a-l înlocui cu soluţii economice mai ‘ortodoxe’: reduceri, blocarea de salarii, măsuri anti-inflaţioniste. Reformiştii de stânga încă se agaţă de politica capitalistă a trecutului (controlul importului etc), care s’au dovedit complet inefective sub capitalism.

Numai cu o înţelegere marxistă a societăţii capitaliste, muncitorul conştient se poate descurca în noianul de minciuni şi denaturări ale economiştilor capitalişti, pentru a le combate influenţa în mişcarea muncitorească.

Condiţiile capitalismului

Astăzi, producţia modernă este concentrată în mâinile unor companii gigantice; Unilever, ICI, Ford, British Petroleum, sunt doar câteva exemple ale firmelor care ne domină viaţa. Deşi este adevărat că micii întreprinzători continuă să existe, ei reprezintă producţia trecutului şi nu a prezentului. Producţia modernă este –în esenţă- o producţie de masă.

În momentul de faţă, economia britanică este controlată de primele 200 de companii care, împreună cu 35 de bănci şi instituţii financiare reprezintă 85 la sută din venitul global. Această dezvoltare s-a realizat de-a lungul a peste două sute de ani de lupte acerbe, concurenţă şi războaie. Când economiştii clasicişti preziceau un viitor al comerţului liber, Marx a explicat dezvoltarea monopolurilor din concurenţa care punea la zid firmele mai slabe. Monopolismul capitalist a crescut şi a abolit libera-concurenţă.

La prima vedere, apare că bunurile şi lucrurile sunt produse mai ales pentru a satisface necesităţile populaţiei. Evident, orice societate trebuie să facă acest lucru. Dar în capitalism, bunurile nu sunt produse numai pentru a satisface nevoile cuiva; în primul rând ele trebuie să fie vândute. Aceasta este funcţia de căpetenie a industriei capitaliste.

“Sunt în afaceri să fac bani, nu automobile!” Aceste faimoase cuvinte ale lui Lord Stokes, fostul preşedinte al companiei British Leyland, sunt expresia perfectă a aspiraţiilor întregii clase capitaliste.

Procesul de producţie capitalist cere existenţa anumitor condiţii. În primul rând existenţa unei largi clase de muncitori fără proprietate care sunt obligaţi să se vândă ei înşişi, pentru a putea trăi. Concepţia burgheză conservatoare a ‘democraţiei proprietăţii’ este o absurditate, pentru că dacă masa populaţiei ar poseda suficient pentru a putea trăi, capitaliştii nu ar găsi muncitorii care să producă profiturile lor. În al doilea rând: mijloacele de producţie trebuie să fie concentrate în mâinile capitaliştilor. De-a lungul veacurilor, ţăranii şi cei ce posedau propriile lor mijloace de producţie au fost zdrobiţi fără milă iar mijloacele lor de existenţă au fost jefuite de capitalişti şi moşieri. Aceştia, la rândul lor, angajau muncitorii pentru a lucra cu aceste mijloace de producţie şi a produce plus-valoare.

Valoare şi marfă

Cum lucrează capitalismul? Cum sunt exploataţi muncitorii? De unde vine profitul? Ce cauzează prăbuşirile?

Pentru a răspunde la aceste întrebări, trebuie mai întâi să descoperim cheia acestui mister: ce este valoarea? Odată rezolvată această problemă, celelalte răspunsuri se dezvăluie singure. Înţelegerea a ceea ce este valoarea, este esenţial pentru înţelegerea economiei societăţii capitaliste.

Toate întreprinderile capitaliste produc bunuri şi prestează servicii sau, mai corect, ele produc mărfuri. Ceea ce înseamnă bunuri sau servicii produse numai pentru vânzare. Bineînţeles, cineva poate produce ceva pentru propriul său consum. Înainte de existenţa capitalismului mulţi oameni trebuiau să facă aşa. Dar astea nu erau mărfuri. Înainte de toate, producţia capitalistă constă în producţia şi acumularea unei imense cantităţi de mărfuri.. Acesta este motivul pentru care Marx însuşi a început cercetarea capitalismului cu analiza caracterului producţiei de marfă în sine.

Fiecare marfă are, pentru populaţie, o valoare de întrebuinţare. Asta înseamnă că ea este folositoare pentru cineva, altminteri nu ar putea fi vândută. Această valoare de întrebuinţare este limitată de proprietăţile fizice ale mărfii.

Ea are deasemenea o valoare . Ce este ea şi cum poate fi ea arătată?

Dacă, pentru circumstanţă, lăsăm de-o parte banii, la schimb, mărfurile se schimbă în anumite proporţii:

De exemplu:

o pereche de pantofi )

un ceas ) = zece metrii de stofă

trei sticle de wisky )

un cauciuc de maşină )

Fiecare din articolele din partea stângă poate fi schimbat pentru zece metrii de stofă. La fel, în aceleaşi cantităţi ele pot fi schimbate şi între ele.

Acest exemplu simplu arată că aceste mărfuri diferite, conţin în ele ceva, o valoare de schimb. Dar ce face o pereche de pantofi să fie egală cu 10 metrii de stofă? Sau ca un ceas să fie egal cu trei sticle de wisky? şi aşa mai departe.

Evident, trebuie să existe ceva comun tuturor acestor mărfuri. Este clar că nu poate fi nici greutatea sau culoarea, nici tăria. Din nou, nu pentru că ele sunt folositoare; la urma-urmei o pâine merită mai puţin decât un Roll Royce, dar prima este o necesitate în timp ce al doilea produs este un lux! Aşa stând lucrurile: care este calitatea comună a exemplelor citate? Singurul lor factor comun constă în aceea că ele sunt produse ale muncii umane.

Cantitatea de muncă umană conţinută într’o marfă este exprimată în timp: săptămâni, zile, ore, minute.

Să ne întoarcem la exemplu: toate aceste mărfuri pot fi exprimate în funcţie de factorul lor comun, timpul de muncă.

5 ore (de muncă) = valoarea pantofilor

5 ore (de muncă) = valoarea cauciucului de maşină

5 ore (de muncă) = valoarea ceasului

5 ore (de muncă) = valoarea sticlei de wisky

5 ore (de muncă) = valoarea stofei

Timpul mediu

Dacă privim mărfurile ca valori de întrebuinţare (utilitatea lor) le vom vedea ca ‘pantofi’, ‘ceas’ etc., ca produse ale unei forme specifice de muncă: cea a cizmarului, a ceasornicarului etc. Dar în procesul schimbului, mărfurile sunt privite în mod diferit. Caracterul specific este ignorat şi ceea ce este considerat este timpul mediu; ele apar ca un număr-mediu de unităţi de timp. Acum, în procesul de schimb comparăm cantitatea de muncă cheltuită pentru producerea mărfii; toată munca în întreaga ei diversitate, este redusă la simple unităţi medii de muncă.

Este adevărat că mărfurile produse de muncă mai calificată conţin o valoare mai mare decât cele produse de o muncă mai puţin calificată. De aceea, în procesul de schimb, unităţile de muncă calificată sunt reduse la un anumit număr de unităţi de muncă simplă, necalificată. De exemplu, raportul dintre o unitate de muncă calificată = 3 unităţi de muncă necalificată, sau mai simplu, munca calificată are o valoare de trei ori mai mare decât munca necalificată.

Explicat mai simplu, valoarea mărfii este determinată de timpul mediu folosit pentru producţia ei. (Sau cât timp este necesar pentru producţia ei.) Dar lăsând lucrurile doar aşa, ar apărea că un lucrător leneş produce o valoare mai mare decât un lucrător mai eficient!

Hai să luăm ca exemplu un cizmar care decide să folosească metodele depăşite de confecţionare a pantofilor folosite în Evul Mediu. Folosind această metodă, îi va trebui o zi întreagă ca să facă o pereche de pantofi. Când încearcă să-şi vândă pantofii pe piaţă, el va descoperi că pantofii lui valorează tot atât cât cei produşi în fabricile cu cel mai modern echipament.

Dacă aceste fabrici produc o pereche de pantofi în –să zicem-- o jumătate de oră, ei vor “conţine” mai puţină muncă (şi de aceea vor avea o valoare mai mică) şi se vor vinde mai ieftin. Asta va duce de râpă cizmarul care continuă să folosească metode medievale. Munca lui pentru a produce o pereche o pereche de pantofi care depăşeşte jumătatea de oră necesară în condiţiile moderne, va fi o muncă risipită. Sub ameninţarea dispariţiei, el va fi forţat să introducă tehnica modernă şi să producă pantofi cel puţin în acelaşi timp la care a ajuns societatea.

În fiecare moment dat, folosind munca, echipamentul şi metodele medii, toate mărfurile cer un anumit timp pentru a fi produse. Acesta este determinat de nivelul tehnic al societăţii în acel moment. În cuvintele lui Marx, toate mărfurile trebuie produse într-un timp socialmente necesar. Orice timp cheltuit dincolo de acest nivel este muncă nefolositoare, cauzând creşterea costului de producţie iar firma devine necompe-titivă.

Pentru a fi mai precis, valoarea unei mărfi este determinată de cantitatea timpului de muncă socialmente necesar pentru producerea lui. Bineînţeles, această cantitate se schimbă în permanenţă pe măsură ce o nouă tehnologie sau metode sunt introduse. Concurenţa elimină producătorii ineficienţi.

Aşa putem înţelege dece pietrele preţioase au o valoare mai mare decât obiectele de uz zilnic. Mai multă muncă socialmente necesară este cheltuită pentru a le găsi şi extrage, decât pentru producerea obiectelor obişnuite. Deaceea, valoarea lor este considerabil mai mare.

Pe de altă parte, un lucru poate avea o valoare de intrebuinţare , fără a avea însă o valoare, pentru că pentru crearea lui nu s’a cheltuit nici o muncă, cum sunt aerul, râurile, pământul virgin, păşunile naturale etc. De aceea, munca nu este singura sursă de bogăţie, de valori de întrebuinţare, dar natura este o sursă.

Din cele de mai sus rezultă că o creştere a productivităţii duce la creşterea volumului de bunuri produse (bogăţie materială), dar poate reduce valoarea mărfurilor produse prin reducerea timpului de muncă încorporat în fiecare produs. De aceea, creşterea productivităţii rezultă în creşterea bogăţiei. Cu două paltoane pot fi îmbrăcate, două persoane; cu un palton, poate fi îmbrăcată doar una. Oricum, creşterea abundenţei materiale poate duce la o scădere a valorii bunurilor.

Banii

Datorită dificultăţilor ridicate de troc (schimb în natură), tot mai des au început să fie folosite bunuri de uz comun, ca ‘bani’. Valoarea exprimată în bani se numeşte preţ. Aurul a fost folosit datorită calităţilor lui: concentreaza o valoare mai mare într-un volum mic, poate fi uşor divizat în monezi şi are o durată mai lungă.

Ca şi pentru toate celelalte mărfuri, valoarea propriu-zisă a aurului este determinată de timpul de muncă cheltuit pentru producerea lui. De exemplu, să zicem că sunt necesare 40 de ore de muncă pentru a produce o uncie de aur. Atunci, toate celelalte bunuri care cer acelaşi timp pentru a fi produse sunt egale cu o uncie de aur. Cele care cer numai jumătate din acest timp, valoarea lor este înjumătăţită ş.a.m.d.

O uncie de aur = 40 ore de muncă

½ uncie de aur = 20 ore de muncă

¼ uncie de aur = 10 ore de muncă

Aşa dar:

O maşină (40 de ore de muncă) = o uncie de aur

O masă (10 ore de muncă) = ¼ uncie de aur

Datorită schimbărilor în tehnica de producţie şi creşterii productivităţii mucii, toate valorile mărfurilor sunt într-o continuă fluctuaţie, precum într-o gară, trenurile sosesc şi pleacă la ore diferite. Dacă iei ca punct de referinţă ora de plecare a unui singur tren, s-ar produce confuzie. Numai stând ferm pe o singură rampă poţi realiza cu acurateţe ceea ce se întâmplă de fapt. În legătură cu schimbul de mărfuri, aurul este cel ce acţionează ca unitate de măsură. Deşi cel mai stabil, chiar şi aurul fluctuează; nici o marfă nu are o valoare totală fixă.

Preţurile mărfurilor

Preţurile mărfurilor sunt guvernate de legea valorii. Cum a fost explicat mai sus, valoarea mărfurilor este egală cu cantitatea de muncă încorporată în ele. Teoretic, valoarea este egală cu preţul. În realitate, preţul mărfii tinde să fie deasupra sau sub valoarea ei reală. Această fluctuaţie este cauzată de diferite influenţe ale pieţii, cum ar fi creşterea monopolurilor. Diferenţele dintre cerere şi ofertă au deasemenea o mare influenţă. De exemplu, dacă pe piaţă există un mare surplus dintr-o anumită marfă, în acea zi preţul ei va fi mult sub valoarea ei reală şi dimpotrivă, dacă produsul cunoaşte o lipsă de pe piaţă, preţul va creşte deasupra valorii reale. Efectele cererii şi ofertei au condus economiştii burghezi la concluzia că acesta este singurul factor care determină preţul. Ceea ce ei n-au fost capabili să explice a fost faptul că preţul fluctuează în jurul unui anumit nivel. Că acest nivel nu este determinat de cerere şi ofertă ci de timpul cheltuit pentru producerea unei anumite mărfi. Un autocamion va fi totdeauna mai scump decât o găleată.

Profiturile

Anumiţi “deştepţi” au inventat teoria că profiturile rezultă din a cumpăra ieftin şi a vinde scump. În Muncă salariată şi capital, Marx explică non-sensul acestui argument: “Ceea ce un om ar câştiga ca vânzător el ar pierde ca cumpărător. Nu se poate spune că există oameni care sunt numai cumpărători sau consumatori fără a fi şi producători. Ceea ce aceşti oameni plătesc producătorilor, ei trebuie mai întâi să obţină pentru nimic. Dacă un om ia întâi banii de la tine şi apoi ţii înapoiază cumpărându-ţi marfa, tu nu te vei îmbogăţi vânzând marfa ta aceluiaşi om. Asemenea tranzacţii ar putea diminua o pierdere, dar nu va ajuta la realizarea unui profit”.

Puterea de muncă

Pentru a obţine factorii de producţie , capitalistul se uită pe piaţa forţei de muncă ca la orice altă ramură a pieţei de mărfuri. Capacităţile şi energia muncitorului sunt privite ca orice altă marfă. El face o ‘cerere’ pentru atâtea ‘braţe’.

Atenţia trebuie îndreptată spre CE a cumpărat capitalistul ? Muncitorul nu şi-a vândut munca ci doar capacitatea lui de a lucra , pe care Marx o numeşte Forţa de muncă .

Forţa de muncă este o marfă guvernată de aceleaşi legi ca orice altă marfă. Valoarea ei este determinată de timpul de muncă necesar pentru producerea ei. Forţa de muncă este capacitatea muncitorului de a lucra. Ea este ‘consumată’ de capitalist în procesul de muncă real. Dar asta presupune existenţa , sănătatea şi puterea muncitorului. De aceea, producţia forţei de muncă subînţelege propria lui întreţinere şi capacitatea de reproducţie a speciei, pentru a produce noi generaţii de ‘mâini’ pentru capitalist.

Timpul de muncă necesar pentru întreţinerea muncitorului este timpul de muncă necesar pentru a produce mijloacele de subzistenţă pentru el şi familia lui: hrană, îmbrăcăminte, combustibil, etc. Valoarea acestora variază în funcţie de ţară, climă şi peroada istorică. Ceea ce ar fi o subzistenţă adecuată pentru un muncitor din Calcuta nu ar fi adecuat pentru un miner din Ţara Galilor. Ce a fost adecuat pentru un miner din Ţara Galilor cu cincizeci de ani în urmă nu ar fi adecuat pentru un lucrător din industria de automobile de azi. Spre deosebire de alte mărfuri, în această chestiune a mărfii forţă de muncă , nu trebuie scăpat din vedere factorii istorici şi morali. Oricum, în orice ţară şi în orice stagiu de dezvoltare istorică, crearea de noi necesităţi este ceea ce ‘dă pinteni’ diverselor forme ale progresului uman.

Nu-i păcăleală!

Dincolo de reproducerea zilnică a forţei lor de muncă şi reproducerea speciei, la un anumit stadiu de dezvoltare a tehnicei capitaliste, o anumită sumă trebuie prevăzută pentru instruirea lucrătorilor pentru a-i pregăti să poată face faţă cerinţelor industriei moderne şi să ridice productivitatea muncii lor.

Spre deosebire de majoritatea mărfurilor, puterea de muncă este plătită numai după ce a fost consumată. Filantropic, muncitorii acordă credit patronilor lor!

În pofida acestui fapt, lucrătorul nu a fost înşelat. Înţelegerea cu patronul a fost liber-consimţită. La fel ca şi cu orice alte mărfuri, schimbul a avut loc între valori egale: marfa lucrătorului, forţa de muncă, a fost ‘vândută’ patronului la ‘preţul pieţii’. Toată lumea este mulţumită. Şi dacă muncitorul nu este satisfăcut, el este liber să plece şi să caute de lucru în altă parte! Dacă poate!

Dar vânzarea forţei de muncă pune o problemă: dacă nimeni ‘nu este înşelat’, dacă lucrătorul primeşte întreaga valoare a mărfii lui, de unde vine exploatarea? De unde îşi realizează capitalistul profiturile lui? Răspunsul constă în faptul că muncitorul vinde capitalistului nu munca lui , (care se realizează în procesul de producţie), ci puterea lui de muncă , capacitatea lui de a munci.

Cumpărând-o ca pe o marfă, capitalistul are latitudine să o folosească la discreţia lui. Potrivit explicaţiei lui Marx: “Din momentul în care intră în procesul de producţie, valoarea de întrebuinţare a forţei de muncă, şi ca atare, folosirea ei, aparţine capitalistului.”

Plus-valoarea

Din exemplul ce urmează, se va vedea că capitalistul cumpără forţa de muncă pentru că ea este singura valoare a cărei consumare produce o nouă valoare, o valoare mai mare decât propria ei valoare.

Să luăm un lucrător angajat să toarcă bumbac în fire. El este plătit cu £1 pe oră şi lucrează 8 ore pe zi.

După 4 ore de lucru el a produs 100 livre de aţă cu o valoare totală de£20. Această valoare de £20 este compusă din:

Materie primă (bumbac, fuse, energie) £11

Deprecierea (uzura echipamentului) £ 1

Valoare nou creată £ 8

Valoarea nou-creată este suficientă pentru a plăti lucrătorul pentru toate cele 8 ore pentru care a fost angajat. La acest punct, capitalistul şi-a recuperat toate costurile lui, inclusiv întregul salariu promis. Dar încă nu a fost produsă nici o plus-valoare.

În cursul următoarelor 4 ore contractate, alte 100 de livre de aţă vor fi produse, valorând £20. Şi din nou, o nouă valoare de £8 va fi creată, dar de data aceasta, salariul a fost deja recuperat. De aceea, această nouă valoare este plus-valoare. Din ea este plătită chiria (proprietarului), dobânda (celui care a împrumutat bani) şi profitul (industriaşului). În cuvintele lui Marx, această plus-valoare, sau profit este munca neplătită a clasei muncitoare.

Ziua de muncă

Secretul producţiei plus-valorii constă în faptul că muncitorul continuă să lucreze şi după ce a recuperat valoarea necesară pentru reproducţia forţei lui de muncă (salariul lui). “Faptul că numai o jumătate din durata zilei de muncă este necesară pentru întreţinerea lui, nu-l împiedică să lucreze o zi întreagă”. (Marx).

Lucrătorul şi-a vândut marfa şi nu poate obiecta cu privire la felul cum această marfă este consumată, aşa cum un croitor poate vinde o haină dar nu-i poate cere clientului cât de des să o poarte! De aceea, ziua de muncă este astfel organizată încât să dea celui care a cumpărat-o avantaj maxim. În aceasta constă secretul transformării banilor în capital.

Capital constant

În procesul de producţie, maşinile şi materialele îşi pierd valoarea de întrebuinţare; ele ‘absorbite’ în noua marfă produsă.

Acest lucru este limpede în legătură cu materiile prime (lemn, metal, vopsea, etc.) care sunt consumate în întregime în procesul de producţie, pentru a reapare în însuşirile noilor produse.

Pe de altă parte, maşinile nu ‘dispar’ în acelaşi fel, dar ele se deteriorează în cursul procesului de producţie, ceea ce poate fi considerată ca o ‘moarte treptată’. Momentul exact când o maşină devine nefolositoare nu poate fi determinat cu precizie, tot aşa cum nu poate fi prezisă moartea unui om. Dar la fel ca societăţile de asigurare, care pe baza teoriei mediilor, fac calcule foarte corecte (şi profitabile) cu privire la longevitatea femeilor şi bărbaţilor, tot aşa capitaliştii, bazaţi pe experienţă şi calcul, ştiu cu aproximaţie cât timp maşinile vor dura.

Deprecierea maşinilor, scăderea zilnică a valorii lor, este calculată şi adăugată la costul articolului produs. În acest fel mijloacele de producţie adaugă la marfa produsă cota-parte din valoarea lor, pe măsură ce uzura lor avansează. De aceea, mijloacele de producţie nu pot transfera în noile produse mai mult decât ele însele au pierdut în procesul de producţie. De aceea ele sunt numite Capital constant .

Capital variabil

În timp ce mijloacele de producţie nu adaugă o nouă valoare mărfurilor nou-produse ci doar se deteriorează, munca lucrătorului nu numai că păstrează dar şi adaugă nouă valoare acestor produse prin simplu act al muncii. Dacă procesul de muncă s’ar opri în momentul cînd lucrătorul a produs articole cu o valoare egală cu valoarea propriei lui munci, în exemplul dat aceasta s’ar întâmpla după 4 ore.

Dar procesul de muncă nu se opreşte aci. Asta ar însemna doar acoperirea cheltuielii capitalistului pentru angajarea lucrătorului. Capitalistul nu angajează un lucrător ca un act de binefacere ci pentru profit. Intrând ‘de-bună-voie’ într-un contract cu capitalistul, lucrătorul trebuie să lucreze mai departe pentru timpul contractat, producând un excedent de valoare, dincolo de suma stabilită ca salariu.

Mijloacele de producţie – pe de o parte, şi forţa de muncă – pe de altă parte, ‘factorii de producţie’ ai economiei politice burgheze reprezintă forme diferite ale capitalului iniţial în a doua fază a ciclului:

BANI – MARFĂ – BANI

(cumpărare) (producţie) (vânzare)

Economiştii capitalişti tratează aceşti factori în mod egal. Marxismul face o distincţie între acea parte a capitalui care, în procesul de producţie, nu suferă nici o modificare (maşini, scule, materii-prime) şi partea reprezentată prin forţa de muncă, creatoare de valoare nouă. Prima parte este numită capital constant iar cea de-a doua este numită capital variabil . Valoarea totală a unei mărfi este formată din capital constant, capital variabil şi plus-valoare, de unde:

C + V + S

Muncă necesară şi supramuncă

Munca efectuată de clasa muncitoare poate fi împărţită în două părţi:

Muncă necesară. Aceasta este partea procesului de muncă necesar pentru a acoperi costul muncii, salariul.

Supra muncă. Aceasta este supra-munca prestată în exces faţă de munca necesară, care produce profiturile.

Pentru a creşte profiturile, capitalistul tinde permanent să reducă cheltuielile pentru salarii. El face acest lucru tinzând (1) să prelungească durata zilei de muncă, introducând munca în schimburi etc. (2) mărind productivitatea pentru a-şi recupera mai repede cheltuielile cu salariile şi (3) rezistând presiunilor pentru creşterea salariilor sau încercând să le reducă.

Rata plus-valorii

Dat fiind faptul că tot scopul producţiei capitaliste este obţinerea plus-valorii din munca clasei muncitoare, de o mare importanţă este raportul matematic dintre capitalul variabil (salariile) şi plus-valoare (profiturile). Unul se extinde sau se reduce pe seama celuilalt. Această luptă asupra surplusului reprezintă lupta de clasă. Ceea ce preocupă capitalistul nu este atât plus-valoarea produsă cât rata plus-valorii. Pentru fiecare liră pe care el o învesteşe drept capital, el aşteaptă să primească înapoi cât mai mult. Rata plus-valorii arată gradul de exploatare a muncii de către capital. Ea poate fi exprimată ca V/S sau muncă necesară/supra muncă (amândouă raporturi exprimă acelaşi lucru, dar în forme diferite), în care

V = Capital variabil iar S = Plus-valoare. De exemplu, într’o fabrică mică, capitalul total de £500 este împărţit între capital constant = £410 şi capital variabil = £90. În procesul de producţie, valoarea mărfurilor produse a crescut cu £90 (surplus): (C+V) + S sau (£410 + £90) + £90 surplusul = £590. Noua valoare totală este de £590.

Capitalul variabil este munca vie; el este cel care produce noua valoare, plus-valoarea. Creşterea relativă a capitalului variabil ne dă rata plus-valorii : V/S = £90/£90 = 100 %.

Rata profitului

Sub presiunea concurenţei, acasă şi peste hotare, capitalistul este constrâns să revoluţioneze continuu mijloacele de producţie şi să ridice productivitatea. Nevoia de a se extinde îl constrâng să cheltuiască tot mai mult pentru noi maşini şi materiale şi tot mai puţin în forţă de muncă, aceasta micşorând proporţia dintre capitalul variabil şi cel constant. Împreună cu automatizarea are loc concentrarea capitalului , lichidarea micilor întreprinderi şi dominaţia economiei de către monopoluri gigantice. Aceasta conduce la o schimbare la compoziţia organice a capitalului. Dat fiind însă că plus-valoare (profitul) este generată de capitalul variabil (forţa de muncă), apare tendinţa de scădere a ratei profitului; deşi cu noile instrumente de investiţie profiturile cresc la o scară enormă, proporţional ele nu pot depăşi marile investiţii de capital.

De exemplu: un mic-capitalist cu un capital total de £150 format din £50 capital constant şi £100 capital variabil; angajează 10 oameni cu £10 pe zi pentru a face mese şi scaune. După o zi de lucru, ei produc o valoare totală de £250.

Capital total: Salariile plătite = £100

Capitalul constant = £ 50

Plus valoare = £100

Rata plus-valorii poate fi calculată: V/S = £100/£100 = 100%. Rata profitului este calculată ca un raport

între capitalul total şi plus valoare: Plus valoare/Capital total sau £100/£150 = 66,66% . Dacă capitalul constant creşte, rata profitului scade. În acelaşi exemplu şi considerând aceeaşi rată a plus-valorii, am mărit capitalul constant de la £50 la £100. Rata profitului devine : Plus-valoare/Capital total = £100/£200 = 50%. Din nou, dacă mărim capitalul constant la £200 păstrând neschimbate toate celelalte date, rata profitului devine: Plus-valoarea/Capital total = £100/£300 = 33,33%. Şi însfârşit, dacă capitalul constant este mărit la £300, rata profitului devine £100/£400 = 25%.

În termeni marxişti, această creştere a capitalului constant se numeşte o creştere a compoziţiei organice a capitalului şi este o dezvoltare progresistă a forţelor de producţie. Tendinţa menţionată mai înainte este o parte integrantă a modului de producţie capitalist şi a fost una dintre problemele majore cărora a trebuit să-i facă faţă clasa capitalistă în perioada post-belică. Masa plus valorii creşte, dar în proporţie cu creşterea permanentă a capitalului constant, rata profitului a scăzut. Necontenit, capitaliştii au încercat să eludeze această contradicţie prin creşterea exploatării clasei muncitoare, pentru a creşte masa plus-valorii şi de aci, rata profitului, prin mijloace diferite de investiţii. Ei obţin acest lucru pe diferite căi de intensificare a exploatării, prin creşterea vitezei maşinilor şi extinderea duratei zilei de lucru. O altă metodă de menţinere a unei rate ridicate a profitului este reducerea salariilor muncitorilor sub valoarea lor reală. Legile proprii ale capitalismului generează enorme contradicţii. Strădania continuă a capitaliştilor pentru creşterea profiturilor stimulează investiţiile, dar noua tehnologie marginalizează muncitorii, deşi – paradoxal – ei , munca lor este singura sursă a profiturilor.

Exportul de capital

Stadiul cel mai înalt de dezvoltare a capitalismului -- imperialismul – este dominat de un masiv export de capital. În goana lor după o rată cât mai ridicată a profitului, capitaliştii sunt constrânşi să investească largi sume de bani în ţări cu o compoziţie organică a capitalului scăzută. Până la urmă, aşa cum Marx şi Engels au explicat în Manifestul Comunist, întreaga lume a devenit dominată de modul de producţie capitalist.

Una dintre contradicţiile majore ale capitalismului care devine din ce în ce mai evident constă în aceea că

clasa muncitoare în calitate de consumator trebuie să cumpere produsele pe care le-au produs ei înşişi. Dar cum ea nu primeşte întreaga valoare a muncii ei, ea nu are suficiente resurse să cumpere aceste bunuri. Capitaliştii rezolvă această contradictţie reinvestind surplusul în dezvoltarea mai departe a forţelor de producţie. Ei fac acest lucru vânzându-şi surplusul pe piaţa mondială, în concurenţă cu capitalişti din diferite alte ţări. Dar şi asta are limite pentru că toţi ceilalţi capitalişti ai lumii fac acelaş lucru. În plus, pentru a da maselor bani pentru a putea cumpăra produsele lor, capitaliştii recurg la credit prin intermediul băncilor; dar şi asta are limite, pentru că până la urmă, împrumuturile trebuie plătite, şi încă cu dobândă.

Asta explică dece, periodic, o perioadă de prosperitate este urmată de o perioadă de declin. Lupta febrilă pentru pieţe se termină cu crize de supraproducţie pentru capitalism. Forţa destructivă a unei crize, ce este însoţită de lichidarea masivă a unor capitaluri acumulate este un indiciu suficient al impasului societăţii capitaliste.

Toţi factorii ce au generat perioada de prosperitate care a urmat războiului a pregătit condiţiile depresiunii şi crizei. Caracteristica acestei perioade este criza organică căreia capitalismul trebuie să-i facă faţă acum. La un anumit stadiu, clasa muncitoare va avea să facă faţă unei prăbuşiri de tipul crizei din 1929 sau, poate, eradicării capitalismului. Numai răsturnând anarhia modului de producţie capitalist omenirea va putea preveni haosul, risipa şi barbaria sistemului capitalist. Numai prin eliminarea proprietăţii private asupra mijloacelor de producţie, societatea va putea evada de sub acţiunea legilor de mişcare ale capitalismului, fiind capabilă să se dezvolte şi să înflorească pe o cale planificată şi raţională. Puternicele forţe de producţie, construite de societatea bazată pe clase, pot aboli odată pentru totdeauna scandaloasa aşa-numită supraproducţie, într’o lume deposedată şi înfometată. Dezrădăcinarea contradicţiilor legate de dezvoltarea forţelor de producţie, a statului naţional şi a proprietăţii private, vor pune bazele pentru un plan internaţional de producţie.

Folosind puterea ştiinţei şi tehnicei, întreaga planetă poate fi transformată înăuntrul unui deceniu. Trans-formarea socialistă a societăţii este sarcina cea mai urgentă şi arzătoare a clasei muncitoare. Marxismul oferă arma şi înţelegerea pentru a uni într’un singur tot această armată puternică pentru a clădi o Anglie socialistă, o Europă socialistă şi bazele pentru o Federaţie Mondială a Statelor Socialiste.

Traducere din limba engleză