Manifest asupra războiului imperialist împotriva Irakului

Poate fi justificat acest război?

Farsa �inspecţiei" a fost dată la iveală. Nu s-a găsit nici o dovadă pentru acuzaţiile americane. Ultima echipă de controlori ONU spune că a distrus deja 95% din armele de nimicire în masă deţinute de Irak. Dacă erau, ar mai fi rămas foarte puţine. În orice caz, după mai bine de 10 ani de sancţiuni economice, forţa militară a Irakului este mult redusă. Nu are nici o şansă în faţa SUA, care deţine cel mai mare stoc de arme de distrugere în masă deţinut vreodată de vreun stat în întreaga istorie.

De fapt planul de invazie a Irakului a fost pus la punct cu multă vreme înainte de crăciun, adică înainte de inspecţiile lui Blix. Devine evident că armele acelea nu au nici o legătură cu agresiunea americană. Problema centrală este schimbarea regimului � înlocuirea lui Saddam cu o marionetă americană.

Blix şi echipa lui au rolul de provocatori. Irakienii au fost provocaţi în mod repetat în speranţa că ei vor răspunde prin forţă. Aşa ar fi apărut pretextul pentru începerea ostilităţilor. Bagdadul i-a acuzat de spionaj � şi probabil că aşa şi este. Scopul lor nu este acela de a opri războiul, ci acela de a găsi pretexte pentru el.

Mai recent, încercarea de a numi agresiunea împotriva Irakului ca �război terorii" nu are şanse de succes. Nu există nici urmă de legătură între Irak şi Al Qaida. Pretenţia CIA de a fi descoperit o �celulă al-Qaida" în nordul Irakului este ridicolă: Bagdadul nu mai conrolează de 12 ani zona aceea. Nimic de mirare, deoarece regimul de la Bagdad este laic şi a fost privit dintotdeauna cu ochi răi de fundamentaliştii islamici, (începînd chiar cu ayatollahul Homeini!). Pe de altă parte un an şi jumătate, cît a trecut de la 11 septembrie 2001 ar fi fost un timp suficient de a dezvălui implicarea Irakului în atacul terorist. Totuşi aşa ceva nu s-a găsit. Printre presupuşii terorişti nu era nici un irakian, majoritatea erau saudiţi. Şi totuşi, Bush nu vrea să bombardeze Riadul, ci Bagdadul!

Război pentru democraţie

Al doilea argument este că războiul ar instaura democraţia în Irak. Ideea imperialismului american care ar aduce democraţie poporului irakian ar fi comică dacă nu ar avea implicaţii atît de serioase. Scopul lui Bush şi gaşca nu e de a aduce democraţie în Irak, ci acela de a instaura un regim marionetă � aşa cum au făcut în Afganistan � regim dependent de voinţa Washingtonului. Atacurile împotriva dictaturii irakiene din partea lui G. W. Bush sunt doar manifestări de ipocrizie. Bush şi Blair deplîng cu lacrimi de crocodil lipsa de democraţie în Irak, dar nu o observă în Arabia Saudită, unde nu se ştie de alegeri libere şi de libertatea presei, femeile nu au voie să conducă automobilul şi în caz de adulter sunt ucise cu pietre iar hoţilor li se taie mîna. Ce să mai vorbim de democraţia din Turcia, celălalt pion american din zonă? Regimului burghez din Turcia îi pasă prea puţin de drepturile omului: mii de sindicalişti zac în temniţe, deţinuţii sunt asasinaţi în celule şi de douăzeci de ani se duce un război împotriva poporului kurd, soldat cu mii de sate distruse. Ei bine, acest regim se alătură cruciadei americane pentru democraţie în Irak şi pentru drepturile kurzilor! Chiar şi ultimul detaliu ar fi suficient pentru a demonstra falimentul moral şi ipocrizia întregii aventuri.

Argumentul că Saddam este un dictator feroce ar avea ceva greutate dacă nu ar fi la fel de adevărat că SUA şi Anglia ştiu asta de douăzeci de ani dar au continuat să îl sprijine şi să îl finanţeze chiar după ce au aflat că a folosit arma chimică împotriva kurzilor. De fapt mare parte din stocurile de arme chimice erau produse chiar de SUA şi Anglia, inclusiv cele de arme bacteriologice � bomba cu antrax!

Toată istoria secolului XX ne arată că imperialismul american nu a avut niciodată probleme cu dictatorii, cu condiţia ca aceştia să sprijine interesele americane în zonă. Argumentul democraţiei nu are nici o valoare atunci cînd este adus de aceşti domni. Sarcina de a-l răsturna de la putere pe Saddam trebuie rezolvată de poporul irakian şi de nimeni altul.

Problema naţională

Interesul poporului irakian nu intră în calculele acestor domni. Nicăieri imperialiştii nu sunt prietenii popoarelor. Totuşi, uneori ei pot folosi aspiraţiile naţionale ale unor popoare � în cazul acesta kurzii şi şiiţii � în propriile scopuri � dar aceste popoare ar trebui să ştie să nu se bazeze pe bunăvoinţa imperialiştilor, idiferenţi la suferinţele lor.

Repetăm că atît SUA cît şi Marea Britanie nu au comentat oficial nicicum bombardarea civililor irakieni kurzi cu arme chimice în anii '80, în timpul războiului cu Iranul deşi presa vremii a protestat multă vreme. Comerţul cu arme între ei şi Saddam era prea lucrativ pentru a se împiedica în asemenea fleacuri. Atîta vreme cît ucidea iranieni sau kurzi de ai lui, Saddam era bun. În 1983, pe vremea lui Reagan, ministrul american de apărare Donald Rumsfeld l-a vizitat pe dictator la Bagdad, tocmai cînd armata irakiană folosea gaze de luptă împotriva Iranului. Cam în aceeaşi perioadă americanii l-au inventat pe Bin Laden şi Qaida , care erau foarte buni atîta vreme cît se mărgineau la a ucide ruşi şi afgani de stînga. Imperialismul american este vinovat de crearea acestor monştri pe care acum îi demonizează.

În 1990, cu un an înainte de Războiul din Golf, amricanii i-au trimis lui Saddam motoare de elicoptere, 21 culturi de anthrax şi sute de tone de sarin � cel mai asasin gaz de luptă. Aveau informaţii despre Irak de la bazele lor AWAX din Arabia Saudită.

Americanii şi englezii nu pot pleda nici ignoranţa. Au ştiut despre crimele dictatorului. Exact pe cînd asasina civilii kurzi la Halabja în 1988 Londra a trimis un ministru la Bagdad pentru a negocia afaceri. După ce a omorît 5000 de kurzi cu gaze toxice, Londra i-a dat un credit de 340 milioane lire sterline iar americanii încă un miliard de dolari.

În decembrie 2002 americanii au confiscat documentul de 12000 de pagini trimis de guvernul irakia. Scuza era că acolo sunt �informaţii confidenţiale" şi că mai trebuie �puţin prelucrat". Aşa de bine l-au prelucrat încît la membrii nepermanenţi ai Consiliului de Securitate a ajuns un sfert din document. Motivul real era că au vrut să acundă documentele legate de cele 150 de firme americane, engleze, franceze şi altele care au furnizat Irakului tehnologia şi materiale de război nepermise � cum ar fi scandalul �super tunului" în Anglia. Vor să ascundă urmele care ar dezvălui complicitatea dintre ei şi dictatorul de azi!

Aşa că protestele lor despre crimele Irakului sunt ipocrizie. Invazia planificată asupra Irakului nu are de a face cu democraţia sau drepturile omului. Este un exerciţiu de cinism. Merită reamintit că cei care au bombardat primii satele kurde au fost englezii în anii '20 şi că în 1919 Winston Churchill (pe atunci ministru de război) era partizanul declarat al utilizării armei chimice împotriva �triburilor necivilizate" � adică a kurzilor. Atunci a fost primul bombardament sistematic împotriva civililor din istorie!

În 1991, după înfrîngerea irakiană populaţia şiită din sud a fost încurajată să se revolte împotriva dictatorului. Dar, sub presiunea Arabiei Saudite, mare duşman al şiismului, americanii au stat deoparte şi au permis forţelor lui Saddam să îi măcelărească pe rebeli. Cum mai poate argumenta cineva că imperialiştilor le pasă de minorităţile naţionale din Irak?

Un război condus de americani de cucerire a Irakului nu va ajuta naţiunile oprimate din ţară. Ele vor fi manipulate şi folosite drept carne de tun, pentru a se reduce numărul pierderilor americane. După aceea vor fi abandonaţi şi trădaţi.

Să fie clar: este un act de trădare să prezinţi acest război ca pe un mijloc de a se ajunge la autodeterminarea kurzilor. Marele aliat al americanilor, Turcia, nu ar permite asta. Burghezia turcă va participa la el nu de dragul democraţiei sau al kurzilor, ci este mai interesată de cîmpurile petrolifere de la Kirkuk şi Mosul. Ankara a declarat de altfel oficial că dacă kurzii iau aceste zăcăminte ea va ocupa prin forţă partea kurdă a Irakului. Iar americanii vor sta şi se vor uita.

Apărăm dreptul kurzilor de a avea propria ţară. Problema e că asta se va putea face numai prin răsturnarea revoluţionară a regimurilor reacţionare de la Bagdad, Teheran şi Ankara. Nu poate exista soluţie pentru problema kurdă pe baze capitaliste. Kurzii trebuie să se unească cu clasa muncitoare din Turcia, Irak şi Iran în lupta pentru putere muncitorească şi ţărănească. Numai pe baza unei federaţii socialiste ar fi posibilă şi crearea unei Republici Socialiste Kurde autonome, dotată cu cele mai largi drepturi � inclusiv acela de secesiune, dacă ei doresc.

Cei care argumentează că singurul mod de a se realiza autonomia kurdă este prin sprijinul activ al imperialismului înşală lumea. E o politică criminală, care va duce şi pe şiiţi şi pe kurzi într-o înfundătură. Şi nu numai pe ei.

Un război fără victime?

Cum imperialiştii anglo-americani au întîlnit o rezistenţă neaşteptată la ei în ţară, ei încearcă să convingă opinia publică că toată afacera va fi o �lovitură chirurgicală" � dirijată exclusiv asupra ţintelor militare. Populaţia civilă nu va avea de suferit, ci va ieşi cu flori pe străzi spre a-şi întîmpina eliberatorii. Ca de obicei, avem o prăpastie între propagandă şi realitate.

Deşi nu se prea scrie prin presă, aviaţia anglo-americană bombardează Irakul de zece ani. Anul trecut (2002) Regatul Unit a cheltuit 4 milioane lire sterline cu aceste activităţi. În urma embargoului � care a distrus economia unei ţări odinioară prospere şi a aruncat-o în sărăcie şi disperare � au murit un milion de copii irakieni. Lui Bush nu îi ajunge. Se pregăteşte de un nou sacrifiu uman.

Evident că americanii vor cît mai puţine pierderi � pierderi americane. Vor începe ca de obicei cu atacuri aeriene nimicitoare pentru a �îmblînzi" (citeşte �spulbera") apărarea antiaeriană şi comunicaţiile irakiene, înainte de a trimite soldaţi pe teren, ca o parte a unui plan de a izola conducerea irakiană în zone mici. Planul se bazează pe 4 divizii americane şi una engleză. Planificatorii aveau două scenarii � atac în ianuarie (nu s-a putut) sau în partea a doua a lunii februarie. Enlezii au în vedere brigaga 7'a blindată (şobolanii deşertului, cum le place să li se spună) şi încă 200 de tancuri Challanger împreună cu trupe SAS.

Victimele civile ale agresiunii vor fi mult mai multe decît se sugerează. În primele 48 de ore de la atac vor cădea peste Irak 800 de rachete de croazieră � dublu faţă de nuărul total de rachete lansat în campania de 40 de zile din 1991. Flecăreala despre �bombe inteligente" nu merită luată în considerare. Se ştie acum ce au făcut acele �bombe inteligente" în Iugoslavia.

Un purtător de cuvînt al Pentagonului a spus-o mai pe şleau: ei vor să distrugă Irakul �fizic, emoţional şi psihologic". Un strateg militar de-al lor, Harlan Ullman a declarat �În tot Bagdadul nu va fi nici o zonă sigură Lumea nu a mai văzut pînă acum aşa ceva. (�)Veţi avea acelaşi efect simultan ca la Hiroşima, în cîteva minute". Iar Bush declară că este gata să folosească arma nucleară �dacă va fi cazul". Iată faţă hidoasă şi brutală din spatele măştii de �democraţie umanitară".

Costul în vieţi omeneşti va fio teribil. Un raport al Organizaţiei ONU pentru sănătate, citat de John Pilger în The Daily Mirror, 29ianuarie, 2003 estimează că �cel puţin 500 000 de oameni vor avea nvoie de ajutor medical în urma loviturilor directe sau indirecte". Cantitatea de moarte şi suferinţă va fi mai mare decît cea produsă de bombardamente.

După războiul din 1991 aliaţii au lăsat în urma lor cam 300 � 800 tone de uraniu 238 săsrăcit, în obuzele antitanc. Consecinţele au fost oribile. Uraniul sărăcit cauzează cancer la sînge, oase şi rinichi; după explozii rămîn nori de praf radioactiv care intră în plămîni. Nu poate fi distrus. Mari zone din Irak sunt radioactive şi astăzi.

Pediatrii din Basra au raportat o creştere de 12 ori a procentului de leucemie la copii faţă de nivelul dinaintea războiului. S-a dublat numărul de malformaţii congenitale. D-au născut copii fără ochi şi fără creier, de aşa ceva nu se auzise pînă în 1991. Din cauza sancţiunilor monstruoase împotriva Irakului doctorii nu pot avea acces la aparatură performantă, la antibiotice şi alte medicamente.

Experţii americani ştiu foarte bine lucrurile acestea. Asta ne spune suficient despre sentimentele umanitare ale liderilor civilizaţiilor occidentale. Acum ei vor să mai experimenteze şi alte orori pe spinarea nefericiţilor irakieni.

În ultimele luni a fost o creştere bruscă a numărului de bombardamente asupra ţintelor irakiene. O creştere a misiunilor de bombardament în �zonele interzise" de la nord şi sud cu 40%. Ca rezultat, apărarea antiaeriană de acolo este foarte slăbită. Acolo vor intra trupele străine. Am mai atras atenţia şi alte dăţi că războiul împotriva Irakului a început deja.

Scrupulele SUA faţă de ONU nu au fost decît o perdea de fum pentru camuflarea pregătirilor de război. De fapt războiul a şi început.

Metode tîlhăreşti

În perioada degenerării Imperiului Roman, guvernarea era în mîna unor împăraţi nelegiuiţi care se comportau ca nişte criminali. Aşa este şi acum în SUA � reprezentanţii elitei conducătoare de la Washington sunt o bandă de infractori şi mafioţi care au adus cu ei morala lumii din care vin: morala crimei organizate. Morala junglei văzută de toată lumea cu cazul �Enron" se aplică acum în vastul teren al politicii mondiale.

Indivizii la care ne referim sunt parveniţi ignoranţi, mărginiţi şi meschini, precum clasa pe care o reprezintă. Nu au fineţea vechilor patricieni � Roosevelt sau Kennedy. În trecut aceştia au făcut cam acelaşi lucru ca şi aceştia, dar mai meseriaş. Pumnul de fier era învelit în mănuşa de catifea a diplomaţiei. Acum nu se mai simte nevoia mănuşii de catifea. Avantajul pentru noi este că din ce în ce mai multă lume începe să îşi dea seama de natura adevărată a imperialismului. Liderii de azi ai imperialismului sunt oameni ai banului. Ei nu văd mai departe de contul lor în bancă. Politica lor externă numerge mai departe de ameninţarea cu forţa şi folosirea forţei. Mulţi dintre ei ar trebui să fie la închisoare pentru malversaţiuni financiare. Nu, ei conduc �lumea civilizată". Iată spectacolul deplorabil al primului deceniu al secolului XXI.

Mafia politică de la Washington se comportă ca strămoşii lor, baronii tîlhari medievali. Ultimii erau mai limitaţi, căci nu aveau tehnologia de azi. Condotierii moderni au în doare cel mai sofisticat armament de distrugere în masă produs vreodată. Uneltele cu care fac ei afaceri sunt cinismul şi şantajul. Rup tratatele şi îşi încalcă angajamentele fără să clipească din ochi. Declară război unei ţări care nu le-a făcut nimic şi apoi merg să se culce, avînd conştiinţa împăcată. Iată cine conduce lumea!

Nu e întîmplător că clica de la Washington e condusă de petrolişti. GW Bush este nu numai fiul tatălui său: mai este fondatorul companiei petroliere Arbusto Oil. Mai e şi un mare acţionar la Spetrum 7 Energy, altă companie petrolieră , şi a mai fost director la Harken Oil ans Gas. Vicepreşedintele Dick Cheney era preşedinte la Halliburton Industries şi e implicat în Unocal, Exxon, Shell şi Chevron � cam la toate companiile de petrol. Să nu o uităm pe Condoleeza Rice. Ea a fost director la Chevron Oil şi Caspian Oil. E aşa de ataşată de afacerile cu petrol, că a denumit un tanc petrolier cu numele ei � Condoleeza! Să nu fim naivi! Calculele lor politice sunt influenţate de aceste legături pe care le au �

Aceşti tîlhari imperialişti căutau doar un pretext să atace. Deja companiile petroliere şi-au împărţit Irakul. Dacă îi mai lasă pe cei de la ONU să se joace, asta este numai pentru că mai au nevoie de ceva timp pînă aduc toate trupele.

Desigur, orice clasă conducătoare istorică are nevoie de o ideologie pentru acţiunile sale. La finele Evului Mediu condotierii şi-au găsit o ideolgie în scrierile lui Niccolo Machiavelli. Deşi actualilor ideologi le lipseşte fineţea marelui florentin, actualele prostituate ideologice au muncit din greu spre a justifica nejustificabilul � crucificarea Irakului.

Contradicţii între imperialist

Imperialiştii americani, care arată un dispreţ profund faţă de opinia publică internaţională sunt deocamdată izolaţi. Cu excepţia britanicilor, ceilalţi nu îi sprijină necondiţionat. Nu le pasă, însă: ştiu că această izolare este numai temporară, dubioşii lor �aliaţi" pot fi recîştigaţi printr-o combinaţie de mită şi şantaj. Deja oficialii americani au declarat că Rezoluţia ONU nr.1441 le dă baza legală a agresiunii, chia fără acordul Consiliului de Securitate. Cel mai probabil este că atacul va începe înainte de finele lui martie; după aceea vor avea probleme cu căldura deşertului.

În aventura imperialismului american guvernul englez joacă un rol demn de dispreţ. Londra a trimis deja 40 000 soldaţi în zonă � o treime din armata britanică. Tony Blair este căţelul Washingtonului, gata să sară să muşte cînd îi comandă stăpînul. Pretenţia ridicolă precum că Anglia este partener egal cu SUA nu o crede nimeni � nici măcar Blair. Dimpotrivă, situaţia de subordonat faţă de Washington denotă o situaţie de subordonare a Regatului Unit în politica mondială. Politica lui Blair a redus Anglia în situaţia de satelit al SUA. De ce să tratezi cu Blair cînd ai putea trata direct cu stăpînul?

Tabăra imperialistă este divizată de contradicţii. SUA, Franţa şi Rusia îşi dispută rolul de şef în Orientul Mijlociu. Se ceartă acum pentru un mandat explicit dat de Consiliul de Securitate de a-l dezarma pe Saddam. Certuri fără importanţă. A trecut vremea fineţurilor diplomatice. Protestele venite de la Paris şi Berlin nu contează şi se vor potoli după atac. Deja ruşii şi-au schimbat tonul şi francezii şi-l vor schimba şi ei.

De fapt nici nu prea au ce face, doar nu o să meargă la război contra SUA! O acţiune unilaterală americană ara arăta impotenţa Consiliului de securitate (care şi-a cam trăit traiul, aşa cum s-a văzut în 24 martie 1999, odată cu agresarea Iugoslaviei, GZ) şi ar arăta neputinţa Parisului şi a Moscovei. Puşi în faţa faptului împlinit, ruşii au ajuns la pace cu americanii: îi sprijină în Irak contra petrol, bani şi mai multă înţelegere în Cecenia �

Aşa că ruşii au făcut ceva zgomot la început dar la momentul adevărului fac o întoarcere cu 180 de grade. Li se vor oferi ceva concesii pe sub masă, ca să-i răsplătească pentru deranj. Cu francezii e un pic mai complicat. Ei au propriile interese în Irak şi vor să arate că mai înseamnă ceva în politica mondială. Dar şi ei pot înţelege că dacă se opun prin veto în Consiliul de Securitate, americanii vor ataca oricum şi ei, francezii vor fi în această situaţie umiliţi (ceea ce e rău) şi fără contracte (ceea ce e şi mai rău).

Fără iluzii! Europenii nu sunt mai morali sau paşnici ca americanii, ci numai mai slabi. Ataşamentul lor la pace şi diplomaţie are o explicaţie: nu au dotarea militară a americanilor. SUA îşi croieşte drum cu coatele în comunitatea internaţională impunîndu-şi dorinţele printr-o combinaţie de ameninţări, şantaj şi mită. Ca şi cum lumea din �Naşul" s-ar muta din film în politica mondială.

Cum rămîne cu ONU?

Nimeni nu este mai orb decît cel care nu vrea să vadă. În ciuda tuturor dovezilor din ultimii zece ani mai există naivi care cred în �legea internaţională". Aceşti domni, bine intenţionaţi, vor să apeleze la ONU să facă pace.

Reformistul de dreapta Tony Blair sprijină făţiş imperialismul. Reformiştii de stînga cer ca să nu se apeleze la forţă decît în urma unei decizii a Consiliului de securitate. Ei nu spun �Nu, războiului" ci �Nu războiului neacceptat de ONU". Aceiaşi domni au aclamat adoptarea rezoluţiei 1441 : după mintea lor era o victorie a păcii! Ei spun că rezoluţia 1441 nu vorbeşte de război, ci numai de �inspecţie" şi �dezarmare"! Ei au apelat la Saddam să coopereze cu Hans Blix, să dea o şansă păcii, bla bla bla..

Acei care au bătut toba pentru implicarea ONU au obţinut ce şi-au dorit. ONU a votat rezoluţia 1441 care, practic, înseamnă cale liberă agresiunii! Încă nu s-a uscat cerneala pe această rezoluţie că acei domni au început o nouă campanie în sensul că Saddam minte şi trebuie inspectat. La cîteva ore după adoptarea (unanimă!) a respectivei 1441 vine Bush şi ceartă părinteşte consiliul de securitate care pierde vremea cu discuţii sterile.

Iată cum au servit aceşti domni cauza păcii. Imediat după rezoluţia 1441 Bush a început făţiş pregătirea atacului. Bush şi Blair au tot repetat că orice încălcare a ei de Saddam va duce la un atac fără aprobarea Consiliului de Securitate. Chiar înaintea votului de vineri care cferea dezarmarea Irakului, Bush a aprobat un plan pentru înlăturarea lui Saddam.

Cearta despre rolul ONU nu a fost numai naivitate şi miopie, dar a făcut rău cauzei păcii. Votul din Consiliul de Securitate a devenit numai o perdea de fum, în spatele căreia agresorii să poată aduce 200 de mii de soldaţi în zonă.

De multă vreme, Lenin atrăgea atenţiei asupra miopiei politice a celor care credeau că Liga Naţiunilor poate împiedica războiul. O numea �bucătăria hoţilor". Ei, ONU a decăzut astăzi pînă la nivelul la care decăzuse Liga Naţiunilor. Acolo unde ONU a intervenit, a avut un rol contrarevoluţionar � vezi Coreea sau Congo. La fel e şi cu Irakul.

ONU nu este un arbitru imparţial, ci vehiculul imperialismului mondial; un forum al puterilor capitaliste care ajung la înţelegeri pe probleme secundare. În probleme esenţiale ONU nu are nici un cuvînt de spus. Contrastul între impotenţa ONU în Palestina � unde a dat rezoluţii pe care Israelul nu le respectă � şi apărarea agresiunii americane în Irak este evident. ONU stă cu braţele încrucişate pe cînd Sharon măcelăreşte zilnic civili palestinieni neînarmaţi. Iar Bush � devenit mare apărător al rolului ONU � nu se simte deranjat că de treizeci de ani Israelul scuipă pe toate rezoluţiile ONU. NU, Bush îl sprijină pe Sharon!

Ce concluzie reiese? Caracterul reacţionar al Organizaţiei Naţiunilor (ne)Unite şi atitudnea utopică a acelor stîngişti care apelează la ONU �să apere pacea".

Mai reiese că tot aşa cum nu poate exista un arbitraj între clase antagonice, tot aşa nu poate exista între naţiuni. Nu este eprmis ca socialiştii să îşi facă iluzii în legătură cu asta. Condamnăm orice încercare de a face ca soarta poporului irakian să depindă de intrigile de la ONU. Aşa nu vom face decît să găsim o scuză războiului. Noi ne opunem atacării Irakului � cu sau fără binecuvîntarea Consiliului de Securitate.

Democraţie şi imperialism

Concentrarea puterii şi bogăţiei Terrei în mîini tot mai puţine este o consecinţă ineluctabilă a stadiului de dezvoltare atins în prezent de imperialism şi de capitalismul monopolist, cînd o mînă de monopoluri gigantice ţin sub control majoritatea mijloacelor de producţie.

Comerţul mondial este controlat de maximum 200 de corporaţii, majoritatea americane. Toate marile decizii ale lumii se iau de consiliile de administraţie ale acestor mastodonţi. Grupuscule de oameni, nealeşi de nimeni, responsabili în faţa nimănui (decît a propriilor acţionari) decid destinele naţiunilor. Ei decid dacă milioane vor munci sau vor fi şomeri, dacă vor avea ce mînca sau nu, dacă vor trăi sau vor muri.

Comparată cu puterea lor, puterea guvernelor este nesemnificativă. Domnul GW Bush este preşedintele celei mai puternice naţiuni a lumii, dar în realitate este numai o creaţie a acestor monopoluri, a căror interese el trebuie să le apere. El face aceasta în mod conştient � deşi nu întotdeauna inteligent � pentru că el însuşi este membru al clasei de baroni superbogaţi ai petrolului, baroni care constituie o pătură decisivă în rîndul oligarhiei americane. Ultimele lui reduceri de impozite au fost, evident, în favoarea celor bogaţi. De fapt 45% din sumele economisite de populaţie în urma lor revin unui procent de 1% cei mai bogaţi din SUA.

Toată vorbăria despre democraţie este o perdea de fum în spatele căreia aceşti 200 de domni vor să ascundă realitatea hidoasă a capitalismului monopolist care caută să domine lumea şi să oblige popoarele să i se supună.

În gura lui Bush şi Blair pînă şi cuvîntul �democraţie" sună urît: un sinonim al dictaturii băncilor şi marilor corporaţii; �pace" are ca sinonim dominarea militară a restului lumii de către SUA iar �umanitarism" înseamnă intervenţie militară.

În epoca imperialismului, cuvîntul �imperialism" este lipsit de sens. Deciziile importante se iau în afara parlamentelor, de conducerile marilor companii. În Anglia puterea a trecut dela Parlament la Guvern şi dela guvern la o mică clică de consilieri din jurul lui Blair pe care nu i-a ales nimeni. În SUA putereae în mîna unei camarile din jurul lui Bush. Aşa este şi în celelalte ţări pretind �democratice". Opinia publică este tratată cu dispreţ şi manipulată prin mass-media. Numai complexul militar-industrial şi marile companii petroliere contează. Dar se întrevede o schimbare în SUA. Marile manifestaţii antirăzboinice dela Washington şi San Francisco chiar înainte de atac este un semnal pentru ce se poate întîmpla.

Drepturile democratice sunt peste tot atacate iar aparatul de stat capătă noi puteri. Se dau mereu legi �antiteroriste" � legi care mîine pot fi folosite împotriva activiştilor sindicali sau de stînga. Sub pretextul �luptei împotriva terorii" se limitează drepturile democratice şi se votează mari sume de bani pentru serviciile de securitate, acre şi-au demonstrat inepţia în 11 septembrie 2001, dar a căror activitate nu îndrăzneşte nimeni să o pună sub semnul întrebării. Tratamentul bestial al prizonierilor de la Guantanamo arată cruzimea calculată a imperialiştilor americani. Torturarea sistematică, umilirea şi supunerea la tratamente barbare a prizonierilor, încă nejudecaţi o dovedesc cu prisosinţă. Toate sunt acceptate fără mustrări de conştiinţă de �presa liberă" pentru că se presupune că prizonierii ar fi terorişti.

Trebuie să luptăm cu toate puterile împotriva restrîngerii drepturilor democratice, în primul rînd dreptul la grevă, la protest şi demonstraţie � pentru ele mişcarea muncitorească a luptat zeci de ani şi s-au cîştigat cu greu, învingînd rezistenţa aceloraşi capitalişti care acum se pretind a fi �adevăraţi democraţi". În realitate, elita cea bogată a fost întotdeauna duşmana democraţiei şi au tolerat-o distorsionată şi emasculată numai în urma presiunilor maselor. De aceea mişcările muncitoreşti nu trebuie să accepte sub nici o formă vreo restricţie în numele aşa numitului război împotriva terorii. Noi suntem interesaţi în lărgirea drepturilor democratice deoarece creează condiţii mai bune clasei muncitoare pentru schimbarea societăţii. Suntem însă conştienţi că nici un asemenea drept nu este în siguranţă atîta vreme cît pămîntul, băncile şi marile corporaţii rămîn monopolul privat al unei oligarhii de bogătani.

Propagandă şi diplomaţie

Este un fapt că orice război este precedat de o avalanşă propagandistică destinată să justifice agresiunea şi să ameţească opinia publică prin demonizarea adversarului vinovat, în intenţia propagandei, de declanşarea conflictului. Este necesar să încercăm să vedem prin perdeaua de fum a frazelor sforăitoare ce manevre diplomatice se fac, ce interese intră în joc.

Probabil că niciodată în istorie nu a existat o aşa de mare manipulare a ştirilor ca azi. Niciodată cuvîntul de �libertate a presei " nu a fost mai gol de conţinut. Mas-media este mobilizată să sprijine războiul. În SUA presa a fost întotdeauna controlată şi manipulată de corpul de presă al Casei Albe, care acum a ajuns să fie un aparat impresionant. Cînd va începe bubuitul tunurilor chiar şi vocile care îşi exprimă îndoiala vor fi reduse la tăcere.

În epoca imperialismului este inutil să sperăm că presa şi mass media va putea fi independentă. Într-o situaţie în care marile ziare sunt în proprietatea unui număr mic de baroni ai mass-mediei, ideea de libertate a cuvîntului pentru editorialist nu poate evoca decît un zîmbet cinic. Acelor ziare care oferă un fel de jumătate de opoziţie pe probleme neimportante fac acest lucru numai pentru că la momentul adevărului va fi nevoie de ele să fie de partea capitalismului şi imperialismului pe teme într-adevăr importante.

Este datoria muncitorilor avansaţi să studieze mendrele diplomaţiei şi să încerce să deceleze adevăratele interese de clasă apărate de guvernele lor. Să nu uităm niciodată că principalul duşman este propria noastră clasă conducătoare şi în nici un caz să nu credem că burghezia susţine cauza păcii sau a democraţiei în vreo parte a globului.

Dacă acceptăm conducerea burgheziei în politica internaţională vom ajunge logic la acceptarea dictaturii ei şi în politica internă. Politica externă nu este decît extinderea politicii interne. Războiul este continuarea politicii externe normale prin alte mijloace. Nu avem o politică pentru timp de pace şi alta, diferită, pentru timp de război. Şi pe timp de pace şi pe timp de război să ne opunem �şefilor" burghezi şi statului lor şi să luptăm pentru apărarea intereselor şi independenţei clasa muncitoare clasei muncitoare şi a organizaţiilor sale.

Reformiştii vor încerca să ne convingă că pe vreme de război lupta de clasă trebuie oprită de dragul �interesului naţional" şi că trebuie să ne �sprijinim trupele". Un truc cinic. Guvernele vor tăia din fondurile sociale pe motiv că �nu sunt bani". Nu avem bani să plătim spitalele, profesorii, pompierii, nu avem bani să construim case, spitale şi şcoli. Dar avem bani să facem bombardiere şi rachete de croazieră cu care să omorîm oameni, avem bani să invadăm Afganistanul şi Irakul şi, mai ales, avem bani să plătim corporaţiilor parazite şi acţionarilor lor �

Nu avem nimic comun cu cei ce propovăduiesc colaborarea de clasă, fie ea pe timp de pace sau de război. Vom spune adevărul verde în faţă muncitorilor: acest război este în interesul baronilor petrolului, a complexului militar industrial şi al imperialismului american. Este împotriva intereselor clasei muncitoare şi al popoarelor lumii.

Despre trupe? Li se cere să facă un lucru de ruşine: să-şi verse sîngele spre profitul baronilor petrolului şi fabricanţilor de arme. Interesele soldaţilor pot fi apărate doar printr-o luptă implacabilă împotriva militarismului şi imperialismului. Aceasta este prioritatea de acum a mişcării muncitoreşti mondiale.

Numai clasa muncitoare din toate ţările nu are nici un interes în războaie şi în oprimarea altor popoare. Capitalismul produce imperialism şi luptă pentru pieţe, materii prime şi sfere de influenţă. Capitalismul duce implacabil la război. Nu se poate luptă împotriva războiului fără luptă pentru depăşirea capitalismului.

Capitalismul înseamnă război

A aborda tema războiului dintr-un punct de vedere pacifist sau sentimentaloid este o pierdere de timp. Ca şi cum te-ai duce la un doctor care, în loc să te trateze, începe să plîngă de mila ta. Te bucuri puţin, dar e improbabil ca tratamentul să te faci sănătos.

Pentru a putea lupta împotriva războiului trebuie mai întîi găsite cauzele lui, iar asta nu e posibil decît dacă găsim interesele de clasă din spatele lui. Lenin a spus de mult : capitalism = război. Acum ecuaţia este mai adevărată ca atunci cînd a fost scrisă. Criza generală a capitalismului se exprimă prin instabilitate generală: economică, politică şi militară.

Nici ONU şi nici apelurile la pace nu împiedică războaiele. Ele se împiedică prin mobilizare de masă şi prin luptă revoluţionară împotriva capitalismului şi imperialismului. În ciuda schemelor Pentagonului, conflictul ce va să înceapă poate produce surprize. Planificatorii Pentagonului mizează pe un Blitzkrieg. Pariază pe ocuparea rapidă de capete de pod care vor fi aoi folosite pentru pătrunderea forţelor aliate mai adînc în ţară.

Motivele sunt clare. SUA e presată de vecinii Irakului, mai ales de Arabia Saudită, să termine afacerea cît mai repede şi cu minimum de pierderi civile. Masarea unui mare număr de trupe americane în zonă este un motiv de îngrijorare pentru regimurile pro-occidentale din orientul mijlociu care se tem de reacţia maselor.

Casa albă şi Departamentul de Stat vorbesc despre o �tranziţie lină" de la atac la ocuparea unor părţi din ţară. Ei par siguri de ei � poate prea siguri. Dar ecuaţia războiului este plină de imponderabile, nimeni nu poate prezice sigur ce are să fie. Napoleon a arătat de mult că războiul este cea mai complicată ecuaţie. Nu putem prezice de exemplu morala armatei şi a poporului irakian. Nu e clar pînă unde vor fi dispuşi să lupte pentru regimul actual. Totuşi, irakienii vor lupta un război defensiv, nu în Kuweit, ci în propria ţară. Îl urăsc pe Saddam, dar şi pe americani. A doua parte a ecuaţiei poate duce la surprize neplăcute pentru invadatori.

Nu va fi o treabă simplă să ocupi o ţară ca Irakul. Unii generali înţeleg asta. CIA are rezerve serioase de asemenea. Dacă americanii nu au înaintat în 1991 spre Bagdad, nu au făcut-o din motive sentimentale; ci din calcule politice. Acum 12 ani Dick Cheney argumenta că invadarea Irakului ar fi periculoasă. Poate că ştia ceva. E adevărat, armata irakiană s-a dezintegrat repede atunci. Dar acum e ceva diferit. Dacă se ajunge la lupte de stradă la Bagdad, pierderile americane ar putea fi ridicate. Irakienii se vor apăra pe propriul teren. Saddam şi clica lui vor lupta pentru supravieţuire � biologică, nu la putere. Şi, deşi irakienii nu au armele de distrugere în masă atribuite lor de Bush, poate că le-o mai fi rămas cîte ceva cu care să cauzeze pierderi considerabile agresorilor.

Asta nu înseamnă că SUA vor fi înfrînte în Irak. Superioritatea militară estre colosală; victoriamilitară este sigură, nu este sigur preţul ei. Pot apărea şi alte surprize neplăcute. În Iulie 2002, într-un exerciţiu de război numit �Millenium Challenge" � care a costat 250 milioane de dolari, cel mai mare joc militar al tuturor timpurilor � trupele combinate americane au fost folosite împotriva lui �Saddam" � Paul Van Riper, un general în rezervă, care conducea oastea celor răi. Rezultatul � armata americană a �pierdut" 15 nave de luptă şi au fost �ucişi" � cu cerneală � peste 1000 de militari. Apoi exerciţiul a fost oprit.

Mai e problema moralului trupelor anglo-americane. Nu va fi un război popular acasă, nici la Londra şi nici la Washington. Chiar unii ofiţeri NATO şi-au exprimat dubii despre el. 65% din piloţii britanici se opun războiului. Dacă pierderile aliate vor fi mai mari decît cele prevăzute, aceasta ar afecta serios moralul nu numai al trupelor, ci şi al populaţiei americane. Jocul lui Bush e riscant � şi e posibil ca el să fi calculat greşit.

După victorie, de-abia atunci vor începe adevăratele probleme politice. Adesea războaile s-au terminat cu revoluţii. Monstruozitatea agresiunii actuale va avea sigur efecte neprevăzute. Va urma o perioadă de haos în Irak şi în zonă. Regimurile pro-occidentale din Egipt, Iordania şi Arabia Saudită sunt neliniştite de faptul că războiul i-ar putea scoate pe oameni în stradă şi ar răsturnade la putere aceste regimuri corupte detestatede populaţie. Aşa că ei speră (degeaba) că nu va fi război.

Muncitorii şi tineretul din statele arabe se mobilizează împotriva imperialismului; totuşi, nu ajunge. În ultimii 50 de ani potenţialul enorm al popoarelor din Orientul Mijlociu şi Africa de Nord a fost irosit de regimuri burgheze corupte, marionete ale imperialiştilor. Sacrificiile imense ale popoarelor pentru a-şi căpăta independenţa nu au dus la nimic. Lumea arabă este mai dependentă de imperialism azi decît oricînd. Se apropie vremea schimbării! Revoluţia antiimperialistă va putea învinge dacă se transformă în revoluţie anticapitalistă a muncitorilor şi ţăranilor arabi, pentru răsturnarea de la putere a regilor, latifundiarilor şi capitaliştilor arabi.

Enormele resurse ale acestei arii vor putea fi folosite în interesul popoarelor numai prin crearea unei federaţii socialiste a ţărilor din Orientul mijlociu şi Nordul Africii. Balcanizarea lumii arabe a făcut-o în trecut neputincioasă şi lipsită de apărare împotriva imperialismului. Revoluţia socialistă va şterge graniţele artificiale care separă o sută de milioane de oameni cu aceeaşi limbă, istorie şi cultură. Numai o reoluţie socialistă va putea rezolva problemele palestinienilor, evreilor, kurzilor, copţilor, druzilor, berberilor şi a celorlalte populaţii din regiune. Capitalismul nu a dat popoarelor de aici nimic; numai socialismul le mai poate salva.

Mai întîi tunuri şi apoi pîine

Aşteptarea nu e bună pentru afaceri. Pe măsură ce tendinţa spre război devine irezistibilă, bursele scad. Cresc preţurile la ţiţei, şi vor mai creşte. Investitorii devin nervoşi. Şomajul va mai creşte şi el. Se amînă visul unei revigorări economice. Criza înseamnă şi mai puţini bani la buget. Cheltuielile de război vor fi plătite deci prin scăderi ale procentelor de buget planificate pentru sănătate, asigurări sociale, învăţămînt : prin reducerea cheltuielilor publice. Vom simţi pe pielea noastră ce înseamnă asta. Dacă ne vom plînge, răspunsul va fi �Trăim vremuri grele. Trebuie să facem sacrificii în interesul naţional". Adică al băncilor şi corporaţiilor transnaţionale. Ni se va spune că bogăţia unei naţiuni nu este nelimitată. Va trebui să fim patrioţi şi să strîngem puţin cureaua. Totuşi, profiturile celor bogaţi sunt sacre. De ei nu ne putem atinge! �Timpurile grele" vor fi pentru sărăcime. Adică �tunurile înaintea pîinii". Ameninţarea teroristă este o scuză comodă. SUA s-au angajat într-o cursă colosală de reînarmare. Pentru asta trebuie bani. Aşa că argumentul �nu sunt bani" pentru nevoile oamenilor este fals.

Dreapta ne acuză pe noi, marxiştii, că vrem să lăsăm naţiunea fără apărare. Fals. Nu suntem pacifişti şi ştim că e nevoie de armată. Dar nu de acest fel de armată. De o armată care să apere interesele poporului. Actualele armate ale ţărilor imperialiste nu au rol de apărare, ci de jaf şi de a aduce profit negustorilor de arme. Ele generează o birocraţie parazită care suge din ce în ce mai mult din averea creată de masele muncitoare.

Războiul din Golf din 1991 a costat Marea Britanie între 2,5 şi 3 miliarde de lire sterline. Pe atunci Anglia a reuşit să plaseze cea mai mare parte a notei de plată aliaţilor. Acum Gordon Brown, cancelarul trezoreriei britanice, a pus de o parte 1 miliard de lire sterline pentru viitorul conflict. Experţii au calculat însă că, dacă războiul se prelungeşte, cifra ar putea ajunge la 5 miliarde. Ca să avem idee de priorităţile lor, cu aceşti bani s-ar putea uşor ajunge la mult visatul 7% din buget cheltuit pentru sănătate.

De la sfîrşitul celui de al doilea război mondial SUA au cheltuit 19000 miliarde de dolari pe înarmare. Dacă în viitorii 2000 de ani vom cheltui zilnic 26 milioane de dolari, încă nu am ajunge la suma de care am scris. Banii astfel cheltuiţi ar fi fost suficienţi pentru a îmbunătăţi nivelul de viaţă al întregii omeniri. Numai acest detaliu şi ajunge pentru a înţelege în ce hal de putreziciune a ajuns capitalismul în perioada aceasta a senilităţii lui.

Militariştii nu vor să apere naţia, ci să creeze un aparat monstruos destinat viitoarelor războaie cu rivalii capitalişti. Războiul este o consecinţă legică a capitalismului. Pentru înarmarea generalilor cu jucăriile lor costisitoare vor plăti muncitorii şi clasele mijlocii, fără a fi întrebaţi. Dar această maşinărie s-a dovedit ineficace la 11 septembrie 2001 şi de atunci s-a angajat în activităţi care, departe de a reduce ricul terorismului, l-au crescut.

Război împotriva terorii? Ce faci cu bomba atomică şi bombardiere împotriva unui grup de fanatici înarmaţi cu bricege şi cuttere de tăiat hîrtie?

Agresiunea neprovocată împotriva Irakului nu are nimic de a face cu �războiul împotriva terorii". Are de a face cu ambiţia SUA de a obţine controlul total asupra petrolului din lume. Sigur că suntem contra lui.

Nici un ban, nici un soldat, nici un glonţ pentru războiul imperialist din Irak! Nu � cheltuielilor militare. Ce propunem în schimb? Cheltuirea banilor pe proiecte sociale utile: case, şcoli, spitale, pensii!

Pentru naţionalizarea imediată a industriei de armament şi confiscarea profiturilor fabricanţilor de arme!

Pentru naţionalizarea şi planificarea economiei!

Împotriva imperialismului, militarismului şi a capitalismului!

Este sigur că războiul acesta nu este decît în interesul imperialismului şi al companiilor petroliere din spatele clicii de la Casa Albă. Chiar în SUA lucrurile sunt mai complicate decît crede GW Bush. Dacă armata va avea pierderi serioase, ce brumă de sprijin popular este acum pentru război se va evapora. Succesele electorale ale republicanilor se vor întoarce împotriva lor. Nu e nici acum entuziasm în SUA pentru război, ci numai o acceptare placidă a necesităţii lui. Şi nu s-a tras încă primul foc.

În alte ţări opinia publică e împotriva războiului. În Anglia, în afara clicii din jurul lui Blair (care a pierdut simţul realităţii) nu prea e sprijin pentru agresiune. În majoritatea ţărilor europene opoziţia e făţişă. Ne aşteptăm la creşterea unei serioase mişcări antirăzboinice.

Orice socialist, orice muncitor conştient, orice sindicalist, orice tînăr care vrea să lupte pentru o viaţă mai bună să se implice în mişcarea împotriva acestui război imperialist nedrept, de jaf şi cotropire. Trebuie creată o bază de masă cît mai largă împotriva lui. Să ne opunem războiului imperialist din Irak prin orice mijloace.

O prioritate este formarea de comitete antirăzboinice în fiecare oraş, unde să intre sindicalişti, socialişti, comunişti, tineri activişti, studenţi, imigranţi, oricine este dispus să militeze.

Să ne unim pentru a organiza o campanie de masă împotriva războiului cu demonstraţii, pichetări, manifeste oriunde, în şcoli şi universităţi şi fabrici. Să facem auzită vocea poporului!

Să denunţăm orice încercare a imperialismului de a folosi facilităţile altor ţări în opera lor criminală! Campania începută în Belgia pentru a explica folosirea porturilor în scopuri agresive este un exemplu care ne poate mobiliza. Iniţiativa Uniunii Studenţilor Spanioli de a chema la o luptă internaţională a studenţilor împotriva războiului trebuie sprijinită şi popularizată!

În primul rînd să încercăm să obţinem sprijinul sindicaliştilor. Fiecare sindicat trebuie să dea rezoluţii împotriva războiului. Unde e posibil, am putea pune problema unei greve împotriva războiului. Problema ar trebui pusă pe lista celor ce trebuie avute în vedere de centralele sindicale. Dacă ştim ce şi cum să spunem, muncitorii vor fi cu noi. Deja doi mecanici de locomotivă din Anglai au refuzat să facă un transport de armament spre Golf. Să-i popularizăm! Să sperăm că atritudinea muncitorilor faţă de război va ieşi din pasivitate.

Să luptăm împotriva războiului, dar folosind mijloace şi tactici corecte: tactica muncitorească, politica socialismului şi internaţionalismului cu perspectiva transformării socialiste a societăţii în ţară şi în lume.

Să ne opunem războiului acesta criminal!

Jos cu imperialismul şi capitalismul

Nu � războiului! Da � luptei de clasă!

Tipăreşte-l, distribuie-l şi popularizează-l în şcoli, universităţi, manifestaţii antirăzboinice! Semnează-l şi fă-i şi pe alţii să îl semneze ! Spubneţi-ne cum decurge mişcarea la voi ! Cotactează-ne la

contact@marxist.com.

Manifestul a fost semnat deocamdată de:

Socialist Appeal (Britain) Editorial Board

El Militante Editorial Board (Spain)

The Struggle Editorial Board (Pakistan)

Asian Marxist Review Editorial Board

Sosialistiki Ekfrasi Editorial Board (Greece)

Der Funke Editorial Board (Austria)

Ezker Marxista Editorial Board, Basque Country (Spain)

S?n?f Mücadelesinde Marksist Tutun. Editorial Board (Turkey)

Falce Martello Editorial Board (Italy)

Socialist Appeal (USA) Editorial Board. Journal of the Workers International League

Socjalizm.org Polish Marxist website.

L'Humanité Editorial Board (Canada)

Socialistisk Standpunkt Editorial Board (Denmark)

La Riposte Editorial Board (France)

Socialisten Editorial Board (Sweden)

Militante Editorial Board (Mexico)

Vonk Editorial Board (Belgium)

Der Funke Editorial Board (Germany)

www.1917.com Editorial Board (Russia)

Pobunjeni Um Editorial Board (Yugoslavia)

Fundacion de Estudios Socialistas Federico Engels (Spain)

Pakistan

Manzoor Ahmed, Member of Parliament for the Kasur II Constituency.

Britain

Nigel Pearce, Vice-Chairman of the National Union of Miners (NUM) Yorkshire area.

Des Heemskerk, AMICUS/AEEU Media - campaigns officer, personal capacity.

Spain

Miriam Municio, General Secretary, on behalf of the National executive committee of the Sindicato de Estudiantes.

Austria

Eva Nesensohn, chairwoman Young Socialists Vorarlberg and NEC Young Socialists Austria

Ina Ratzenböck, NEC Young Socialists, Austria

Greece

Stelios Dafnis Member of the Executive Committee of Athens Trade Council.

Tsitonis Takis Member of Executive committee ofArchaeological places Workers Union.

Dimarogonas Dimos Member of Executive committee of Greek Federation of Union in Culture Ministry

Italy

Claudio Bellotti (National Executive Committee of Partito della Rifondazione Comunista)

Alessandro Giardiello (National Central Committee of Partito della Rifondazione Comunista)

Dario Salvetti, Elisabetta Rossi, Jacopo Renda, (National Committee of Giovani Comunisti)

Paolo Brini (Regional Executive Committee Fiom-Cgil, Emilia Romagna)