Războiul împotriva Irakului este elementul cel mai decisiv în ecuația politicii mondiale actuale. El schimbă harta relațiilor internaționale și modifică complet rețeaua de relații internaționale stabilită după 1945. Influența lui se va simți în deceniile care vin.
Războiul purtat de imperialismul american și britanic nu este accidental. Nu a fost un trăsnet din senin. A rezultat inexorabil din situația politică. E o expresie concentrată a crizei capitalismului la scară mondială. El confirmă vechea maximă a lui Clausewitz: războiul nu este decît continuarea cu alte mijloace a politicii.
Pentru mulți războiul acesta este o nebunie colectivă inexplicabilă. Ar fi produsul nebuniei lui Bush, al prostiei lui Blair etc. Sigur că este și aici un pic de adevăr. Clica neoconservatoare de fundamentaliști religioși de la Casa Albă reprezintă într-adevăr cea mai obtuză și mioapă conducere pe care a avut-o SUA după război. Comportarea lor în cursul acestui război aduce într-adevăr, uneori, a nebunie. Dar, vorba lui Shakespeare o fi nebunie, dar este cu metodă.
Hegel spunea că necesitatea se exprimă prin întîmplare. Intelectele limitate ale lui Bush și Rumsfeld szunt un accident istoric care poate explica anumite lucruri din actualul război, dar nu esența lui. Curentele fundamentale ale politicii mondiale sunt determinate de cauze economice adînci care acționează asupra sistemului capitalist mondial și care ar putea explica noile configurații diplomatice și militare.
După cum fizicienii nu pot spune nimic despre traiectoria unei anumite molecule într-un gaz, dar pot spune ceva despre volumul total al gazului, tot așa și noi nu putem prevedea exact ce se întîmplă cu individul cutare în urma războiului, dar putem prevedea precis ce se va întîmpla în mare cu societatea globală.
Războiul actual a depins de multe variabile. Dar în esență el reflectă altceva: impasul global la acre a ajuns astăzi capitalismul. Cauza fundamentală a acestui impas este pe de o parte proprietatea privată asupra mijloacelor de producție și pe de alta faptul că statul național a ajuns o frînă în calea dezvoltării forțelor de producție.
Fenomenul globalizării, deja prezis de Marx și Engels în Manifestul Comunist, a fost o recunoaștere a faptului că dezvoltarea forțelor de producție a ajuns în contradicție cu statul național. Toate țările au fost obligate să intre în circuitul economic internațional și sunt subordonate diviziunii internaționale a muncii și capriciilor comerțului mondial.
Sigur că intensificarea enormă a diviziunii internaționale a muncii și expansiunea rapidă a comerțului au fot un stimulent puternic în dezvoltarea capitalismului după 1945. Se poate spune că asta a salvat capitalismul. O perioadă de timp capitalismul a depășit limitările inerente statului național; în acea perioadă creșterea schimburiloe economice a depășit cu mult creșterea economică mondială.
Totuși, dezvoltarea comerțului mondial nu înlătură contradicțiile capitalismului. Pur și simplu, le reproduce la o scară mai mare. Mai devreme sau mai tîrziu contradiciile vor izbucni sub forma unor crize majore. Factorii care au favorizat creșterea economică vor favoriza exact contrariul. Se va intra pe o spirală descendentă; la asta asistăm acum.
Criza economică nu a fost cauzată de război deși acesta o va agrava, fără doar și poate. Economia mondialăă era deja în criză cu mult înainte de a se fi tras primul cartuș. Convulsiile de la bursele mondiale au anunțat instalarea crizei, la fel cum termometrul anunță instalarea febrei. În ultimii doi ani acțiunile s-au depreciat cu 50% în medie, și continuă să se deprecieze.
Franța, Germania și SUA
În urmă cu ceva vreme, noi am prezis că guvernele fancez și german își vor schimba poziția în legătură cu războiul. Era o presupunere rezonabilă, deoarece am mai asistat la așa ceva în trecut. Interesele burgheziei franceze s-au mai ciocnit cu cele ale burgheziei americane, de exemplu în Kosovo. Imperialiștii francezi sunt rivalii celor americani, în special în Africa și Orientul Mijlociu și se tem (pe bună dreptate) că dacă imperialismul american pune stăpînire pe petrolul din Golf, îl va exploata în propriul interes. Acest fapt le dictează comportamentul, nu dragostea de pace și de omenire. Totuși, în cazul Kosovo francezii au acceptat controlul și comanda americană. Nu și de data aceasta. De ce?
Un motiv ar fi comportamentul mitocănesc și arogant al lui Bush și Rumsfeld. Acești doi indivizi cred că totul se poate rezolva prin forță. Este adevărat că superioritatea militară americană este covîrșitoare, dar la fel de adevărat este că ea nu este suficientă pentru a rezolva toate problemele. Dimpotrivă, folosirea fără inteligență a forței creează mai multe probleme decît rezolvă. Este absolut remarcabil cum Bush &Co au reușit în nici doi ani să distrugă aproape toate instituțiile internașionale create după 1945; și cum au reușit să divizeze Uniunea Europeană.
Atacurile furioase și fără precedent asupra Franței de peste Ocean l-au pus pe Chirac într-o situație imposibilă. Precum un nesăbuit care și-a vopsit podeaua începînd de la ușă și a ajuns într-un colț, și nu mai poate scăpa nemurdărit pe picioare, tot astfel Chirac nu mai poate da înapoi fără a se face de rușine. Schroeder, în Germania, s-a salvat deocamdată, opunîndu-se unui război care le aduce aminte germanilor de războiul aerian al căror victime au fost.
Motivul real al conflictului SUA Franța este un conflict de interese globale. Franța are serioase interese în Africa și Orientul Mijlociu care se opun celor americane. Americanii și-au făcut o bază în Djibouti, în cornul Africii , de unde controlează șapte state, inclusiv Somalia, Sudanul și Yemenul. Francezii (a căror colonie a fost Djibouti) resimt această obrăznicie ca o amenințare la adresa intereselor lor. Mai mult: lupta pentru piețe, materii prime și sfere de influență este feroce. Ea va duce, necesar, la adîncirea divergențelor UE SUA și la conflicte mult mai mari, care vor amenința stabilitatea ordinii capitaliste mondiale.
În cinicul joc al politicii internaționale ONU acționează ca o acoperire convenabilă pentru imperialism. Tony Blair are probleme acasă, unde niciodată nu a fost prea popular. Deplasarea opiniei publice în favoarea războiului este înșelătoare. Este rezultatul manipulării nerușinate a opiniei publice pe tema să-i sprijinim pe băieții noștri, și nu va dura. Pe măsura creșterii numărului de morți (mulți uciși în foc prietenesc de piloți americani, fericiți să apese pe trăgaci) și a scenelor morților civili irakieni, ea se va deplasa în direcția opusă.
Există de asemenea posibilitatea unei ciocniri de interese SUA Anglia. Nunumai asupra modului de a duce războiul, ci, mai ales, asupra Irakului de după război. După ce și-au folosit aliatul englez să facă treburile murdare ale războiului, americanii îi vor azvîrli ca pe o otreapă nefolositoare. Capitaliștii britanici nu vor priminici măcar anticipatele contracte pentru reconstrucția a ceea ce au distrus armatele anglo-americane. Cam totul s-a distribuit deja prietenilor lui Bush, acre au băgat bani în pușculița republicanilor la alegeri și care acum stau cu mîna întinsă la recompense.
Pentru a prosti opinia publică britanică precum că războiul a fost pentru eliberarea poporului irakian , Tony Blai se face a insista asupra viitorului rol al ONU în Irakul post război. Asta s-ar potrivi și intereselor germanilor, care ar putea să-șipăstreze o parte din afacerile din Irak. Numai că asta nu convine de loc imperialiștilor americani.
Deja se aud semne de reconciliere spășită. Pacifistul Joschka Fischer declară că ar vrea ca regimul irakian să fie răsturnat cît mai repede. Guvernul francez trimite semnale înfrigurate spre Londra și Washington că este în favoarea unei victorii rapide a coaliției. Cu cît mai repede, cu atît mai bine. Desigur, în numele umanitarismului. Ar fi o explicație pentru relațiile mai prietenești între Londra, Paris și Berlin în ultimele zile.
Din nefericire pentru ei, lui G.W. Bush junior nici că-i pasă. El are alte probleme viitorul intereselor lui. Din moment ce rolul determinant în uciderea irakienilor îl au trupele americane, el nu vede de ce ar face concesii ONU (adică Franței, Germaniei și Rusiei). Poate să le transmită o notă de plată pentru reconstrucția de după război. Adică să plătească ONU iar profiturile să le încaseze companiile americane. În final, tîlharii americani vor lua totul. Cam așa merg lucrurile; restul sunt vorbe goale.
Mersul războiului
Invadînd Irakul, imperialiștii americano englezi au făcut niște calcule greșite. AU crezut că superioritatea lor militară covîrșitoare va fi suficientă pentru a le asigura o victorie rapidă și fără pierderi. Precum Iosua în fața Ierichonului: a suflat de trei ori din trîmbiță și au căzut zidurile. După prima săptămînă de agresiune, s-a văzut că astea au fost iluzii.
Nu e greu de explicat rezistența încăpățînată a irakienilor. Ei duc un război de eliberare națională în fața unui agresor străin, care vrea să le fure resursele. Chestiunea Saddam a devenit secundară. În orice caz, Saddam a fost o scuză convenabilă agresorilor pentru a prezenta distrugerea Irakului în ochii opiniei publice. Ceea ce contează este că populația simte, instinctiv, că este vorba de un război de salvare a țării în fața agresiunii imperialiste. Chia și șiiții din sud au luptat contra invadatorilor.
Marxiștii nu sunt pacifiști. Nu credem că toate războaiele sunt rele. Sunt și războaie justificate. Un popor care nu e pregătit să-și apere libertatea cu arma în mînă nu merită să fie liber. Un sclav care nu e gata să lupte împotriva sclaviei lui, își merită sclavia.
În războaiele sclavilor contra stăpînilor lor, noi suntem mereu de partea sclavilor. În războiul unei națiuni slabe și exploatate împotriva unui agresor imperialist e clar de partea cui suntem. În actualul război noi suntem de partea poporului irakian și împotriva agresorilor imperialiști.
Agresorii americani sunt foarte puternici, dar și obtuzi. Sunt prea încrezători în sine. Își subestimează inamicul greșeala ce poate fi fatală. Goliat l-a subapreciat pe David. Ei chiar au crezut că marșul spre Bagdad va fi o promenadă de primavară. Prostiți de aroganța puterii, au crezut (s-au făcut a crede?) informațiile date de opoziția irakiană, care le spunea ceea ce ei voiau să audă.: întreaga populație e contra lui Saddam, la primul semnal se vor ridica și își vor întîmpina eliberatorii cu flori. Parcă nu a fost chiar așa. Acum sunt constrînși să recunoască: războiul va fi mai sîngeros și mai costisitor decît se anticipase.
Iată un detaliu. Se anticipase că un mare număr de refugiați vor fugi în Iordania, unde se aranjaseră corturi și tabere. Stupoare: dimpotrivă, irakieni și alți arabi au intrat în Irak dinspre Iordania să lupte contra invadatorilor. Unii din ei vor fi atentatori sinucigași.
În corul mass media occidentale a început o indignare ipocrită: irakienii nu respectă convenția de la Geneva! Americanii și englezii se pare că au dreptul să ucidă civili și să nimicească după dorința orașele. Dar dacă un popor slab și sărac încearcă să se apere cu singurele mijloace pe care le are la dispoziție propria viață asta este împotriva Convenției de la Geneva! Dacă nu ar fi tragic, așa de tragic, ar fi comic.
Curajul cu care luptă irakienii împotriva celei mai mari puteri imperialiste cunoscute de istorie se explică prin aceea că ei duc un război drept, de apărare a țării în fața invadatorilor. E un factor de care imperialiștii americani și lacheii lor de la Londra nu au ținut seama. Este suficient? Morala în război este importantă, dar ... În fața poporului irakian se află toate resursele economice, tehnologice, militare și de manipulare ale celui mai puternic stat imperialist. Mai devreme sau mai tîrziu ultimul factor își va spune cuvîntul. Este o chestiune de timp. Dar se pune problema: cînd, și cu ce preț? Acești factori vor fi mai decisivi decît cine cîștigă. Este inevitabilă o mare vărsare de sînge, și nu numai din partea irakienilor. Cineva anticipa un război care va dura luni întregi și cu pierderi de mii de oameni din partea coaliției.
Mișcările anti-război
Mai mult decît în cazul oricărui alt război din istorie, rezultatul final al agresiunii de azi va fi determinat nu atît de bombe sau rachete, ci de politică și de psihologia maselor, nu numai în Irak, ci și în Anglia și SUA .
Mișcarea de masă împotriva războiului nu are precedent în istorie. În trecut, la începerea unui război, clasa muncitoare era de obicei paralizată de propaganda patriotică și mișcarea revoluționară se găsea izolată. Cînd a izbucnit, în 1965, războiul din Vietnam, nu a fost nici o manifestație împotrivă. Demonstrațiile de masă au început să apară după ani buni, pe măsură ce cveneau în țară sacii de plastic cu cadavrele militarilor americani uciși.
De data aceasta însă, am asistat la o mișcare fără precedent a maselor din întreaga lume. Milioane de oameni care niciodată nu mai manifestaseră au ieșit în stradă să-și strige protestul. Mișcarea i-a luat pe imperialiști prin surpriză. Și nu s-a terminat.
Intensitatea mișcărilor de protest variază de la o țară la alta. În SUA, unde întreaga mass-media a fost mobilizată spre a trezi în populație febra războinică, majoritatea este de partea războiului, dar aceasta nu va dura. În populație nu este vreun entuziasm războinic. Pe măsura creșterii numărului de morți, americani și irakieni, starea de spirit a populației se va schimba. În Vietnam, SUA a fost învinsă pe frontul de acasă. Spre sfîrșitul lui, starea de spirit în rîndul militarilor americani era de revoltă împotriva unui război absurd. Acasă, revolta împotriva războiului se generalizase. Așa s-a sfîrșit războiul.
În Anglia, izbucnirea agresiunii din Irak a dus la o reducere vremelnică a intensității mișcării anti-război. Guvernul și presa de comandă a apelat la popor să-i sprijim pe băieții noștri. O parte din opinia publică s-a lăsat influențată. Pe de altă parte, sectoare importante ale mișcării pacifiste au fost demoralizate de eșecul demonstrațiilor de masă de a preveni războiul și s-au retras în inactivitate. Totuși , au apărut elemente noi, cum ar fi protestele elevilor de liceu. Starea de spirit este antirăzboinică și sunt inevitabile noi răbufniri de protest.
În alte țări mișcarea de protest este și mai puternică. În Italia, Spania, Grecia demonstrațiile de masă continuă, acompaniate uneori de greve parțiale. În orientul mijlociu, aproape fiecare capitală a fost martora unor demonstrații nemaivăzute contra războiului, unele încheiate prin ciocniri violente cu poliția. Este pus astfel sub semnul întrebării viitorul regimurilor pro-occidentale din Egipt, Iordania, Arabia Saudită și Maroc. În Asia au fost proteste în majoritatea statelor, cu deosebire în Pakistan, unde dictatura lui Pervez Musharraf (deja afectată de politica lui pro-americană) a fost serios slăbită. În Turcia, unde 90% din populație urăște acest război, guvernul a fost obligat să refuze americanilor permisiunea de a ataca Irakul de pe teritoriu turcesc.
Aceasta este situația în prima fază a războiului. Dar faza cea mai dură încă nu a început. Faza finală va duce în mod sigur la lupte grele în Bagdad și alte orașe. Numărul morților va fi uriaș. Va dispare ultima pretenție că scopul invaziei este eliberarea poporului irakian. Vor crește sentimentele de furie și dezgust împotriva acestui război criminal și își vor găsi o expresie militantă și în alte țări.
Impotența pacifismului și reformismului
Spectrul extrem de larg al participanților la manifestațiile anti-război înseamnă că majoritatea lor sunt lipsiți de experiență politică, neorganizați și confuzi. Dacă mai adăugăm și faptul că în multe țări clasa muncitoare a trecut printr-o lungă perioadă de inactivitate și inerție, devine clar că în primele etape ale mișcării anti-război controlul asupra ei va fi preluat de elemente pacifiste din clasa de mijloc.
Adevărata problemă este lipsa de autoritate a ideilor marxiste în rîndul tinerei generații. Deceniile de stalinism au subminat prestigiul pe care îl avea adevăratul marxism ca rezultat al Revoluției din Octombrie. Lunga perioadă de prosperitate și pace socială din Vest a dus la o îndulcire a relațiilor dintre clase. Prevedem însă o nouă perioadă de ascuțire a luptei de clasă, care va crește hotărîrea clasei muncitoare și a avangardei sale.
În această perioadă mișcarea muncitorească a fost penetrată de ideile mic burgheze, mai cu seamă în eșalonul superior sindical. Este explicabil. Clasa muncitoare nu trăiește izolată, ci în preajma micii burghezii, ale cărei concepții sunt foarte instabile. Intelectualii care au acceptat cu mărinimie să conducă masele au introdus tot felul de idei străine în mișcarea laburistă. Ei cred că reprezintă noul val de gîndire, în opoziție cu vechii marxiști sclerozați. În realitate ei repetă ideile preistorice ale lui Proudhon, Bakunin și ale adevăraților socialiști cărora Marx și Engels le-au răspuns acum 150 de ani.
Aceste tendințe burgheze sunt la fel de eterogene ca și clasele din care provin. În păturile ei de sus, mica burghezie este aproape de burghezie și imperialism. Aceasta este tendința reprezentată de Blairism. Dimpotrivă, în straturile ei de jos, mica burghezie este mai aproape de clasa muncitoare și este impregnată de idei socialiste. Totuși, socialismul lor este întotdeauna amestecat cu idei și prejudecăți burgheze. Ceea ce le este caracteristic este lipsa lor de pericol pentru capitalism. Lipsiți de orice înțelegere sau perspectivă clară, pacifiștii noștri strigă cu voce tare să facem ceva pentru a opri războiul. Pare ceva eminamente practic și imediat. În realitate este o lozincă lipsită de conținut. Cei care ne cer nouă, militanților să facem ceva să oprim războiul nu au habar nici de ceea ce este războiul, nici de felum în care funcționează sistemul nostru democratic. Deși adoptă poziții radicale și chiar revoluționare , mentalul acestor prieteni este impregnat cu prejudecăți reformiste și cu o credință superstițioasă în democrația burgheză.
Pacifiștii și reformiștii mic burghezi își închipuie că guvernele sunt alese pentru a îndeplini voința poporului și că ascultă de opinia publică. În democrație, la urma urmelor, majoritatea decide! Ei trăiesc într-o lume a visurilor. Au fost prostiți de pantomima democrației burgheze formale pînă la afectarea creierului. Războiul însă le va spulbera iluziile naive și va revela adevărul cel crud: democrația lor este dictatura băncilor și a companiilor gigant, care iau decizii fără să le pese de interesele majorității. În democrația noastră occidentală oricui i se permite să spună (mai mult sau mai puțin) ce vrea (deși chiar și acest drept începe să fie din ce în ce mai limitat, vezi SUA) atîta vreme cît bancherii și monopoliștii iau deciziile. Mai puțin vizibil pe vreme de pace, acest fapt devine de zece ori mai evident pe vreme de război.
Credința nemărturisită a pacifiștilor și a acțiunilor lor directe este: dacă facem destul zgomot, ei ne vor băga în seamă și vor opri războiul. Decît că ei nu pot fi influențați așa de ușor să acționeze împotriva intereselor lor de clasă, mai cu seamă într-o problemă cum este războiul. Amicii noștri nu pricep că războiul este o afacere serioasă și nu poate fi oprit prin acțiune directă. Războiul nu este un joc de copii! Dacă imperialiștii au început acest război criminal în ciuda milioanelor de manifestani, cu greu vor mai da vreo atenție manifestațiilor la scară redusă acum, după începerea lui. Trebuie să explicăm cu răbdare faptele celor care au urechi să audă. Războiul imperialist a arătat realitatea societății noastre: în spatele fațadei democrației burgheze formale se află dictatura brutală a băncilor și marilor monopoluri, adevărații stăpîni ai societății. Nu contează ce partid vine la putere, aceeași gașcă de super bogați ia deciziile importante. Ei decid dacă milioane de oameni vor munci sau vor șoma, dacă vor avea de mîncare sau vor flămînzi, dacă vor trăi sau vormuri. Logica acțiunilor lor este goana după profit. Ei au la dispoziție toată mașinăria statului : armata și poliția, poliția secretă (dă mai bine să i se spună serviciile de securitate), birocrația parazitară care absoarbe un procent din ce în ce mai mare din bogăția creată de clasa muncitoare, tribunalele, închisorile, majoritatea politicienilor și mass-media prostituată. Pentru acest grup de oameni, opinia majorității nu are importanță. Ei decid ce se întîmplă.
Stîngiștii și ONU
Necazul cu reformiștii de stînga este că ei nu au o poziție independentă. Lipsiți de o perspectivă clară marxistă, ei tind mereu să dea înapoi. Mulți se opun cu sinceritate războiului dar nu au o alternativă la politica reformiștilor de dreapta. Chiar cei mai buni dintre ei, cum ar fi Tony Benn cu siguranță un om cinstit și curajos au iluzii legate de ONU.
Politica externă este o continuare a celei interne. Liderii laburiști (inclusiv aripa de stînga) cred că se pot împăca interesele de clasă. Cred în armonia dintre muncă și capital, că leul poate dormi frumos lîngă miel. Ei susțin colaborarea de clasă (desigur, în numele interesului național). Cum ar putea ei avea o poziție diferită în politica externă?
La fel cum reformiștii cred cu tărie în posibilitatea realizării păcii sociale prin medierea între clase, care ar permite capitalismului să existe în continuare, dar fără caracteristica sa oribilă exploatarea tot astfel, ei cred că sistemul actual al imperialismului mondial poate fi făcut acceptabil prin mediere internațională. Imperialiștii ar putea fi convinși prin vorbe să fie de înțeles și să renunțe la jefuirea țărilor mici de resursele lor, să-și reducă profiturile prin mecanisme inteligente, de tip taxa Tobin, să-i hrănească pe cei flămînzi și să-i îmbrace pe cei goi. Leul poate fi educat să mănînce verdețuri în loc de carne crudă. Cine va face acest miracol? Ei bine, ONU iată bazele unui guvern mondial democratic, care să pună bazele păcii și prosperității mondiale, dar fără să se atingă de un fir de păr al imperialismului.
Înainte de începerea ostilităților, atenția pacifiștilor era absorbită de drama de la Consiliul de Securitate Ei cred că ONU poate garanta pacea mondială. Căci, atenție! Nu scrie oare în Cartă? Naivitatea acestor prieteni ai ONU este minunată. Totuși mai rămîne de stabilit amănuntul: în ce fel se vor transforma reprezentanții gangsterilor capitaliști în campioni ai păcii și progresului. Dacă s-ar putea face așa ceva, atunci ar transforma în joacă de copii transformarea plumbului în aur de către alchimiști.
Vai! Toată zarva făcută în jurul Consiliului de Securitate nu a dus la nimic. Nu a putut preveni războiul. A reușit însă să abată atenția de la concentrarea implacabilă a trupelor în Golf. A demonstrat lumii inutilitatea și ipocrizia Națiunilor (ne)Unite. Desigur, războiul nu s-a oprit și ONU nu are nici măcar curajul să dea o rezoluție în care să îl condamne ca ilegal. În schimb ei țin discursuri ipocrite despre ajutorul umanitar după ce Anglo americanii au distrus infrastructura irakiană și au adus țara înapoi în epoca de piatră. Și totuși, pacifiștii noștri continuă să apeleze la ONU să oprească războiul.
Deoarece pacifiștii se bazau pe o ipoteză falsă (Guvernul nostru democratic ne va asculta), ei au fost șocați și deprimați cînd numitul guvern nu le-a dat nici o atenție. În consecință, mulți au căzut în pasivitate. Impotența pacifismului s-a văzut după începerea războiului. În special în Anglia, liberalii s-au îndepărtat de opozanții războiului și au reintrat în linie. Și mulți stîngiști care manifeatau înainte de 20 martie au devenit invizibili. Claire Short, care amenința cu demisia dacă Anglia intră în război a decis că totuși, cariera ei de ministru este mai importantă.
De curînd altă pacifistă de stînga, Mo Mowlam a scris un articol în care explica precum că da, ea a fost contra războiului, dar dacă tot a început, ceea ce trebuie acum este să fie purtat cu vigoare în așa fel încît să se termine cît mai repede. Acești domni și doamne sunt oameni cu principii și moto-ul lor este OK, dacă nu vă plac principiile mele, o să le schimb.
Exemplul de mai sus arată limitele mișcării pacifiste de stînga. Care în ultimă instanță capitulează în fața dreptei. Totuși, stîngiștii sub presiunea membrilor de rînd va trebui să fie contra războiului. Vor atrage sprijinul muncitorimii și a tineretului. Noi le vom acorda un sprijin critic. Vom fi de partea lor de fiecare dată cînd se opun dreptei, îi vom critica implacabil cînd fac pas înapoi. Aceasta este cea mai bună metodă de creare a unei opoziții de stînga, fertilizînd-o cu idei marxiste.
Confuzia anarhiștilor
Prin mica burghezie există un curent de stînga. Liberalismul de stînga se numește anarhism Anarhiștii sunt cei care cer cu voce tare să se facă ceva pentru a opri războiul. Și, cum guvernele nu ascultă de vocea poporului, va trebui să recurgem la tactici care să îi oblige pe ei să ne asculte. Tacticile acestea sunt diverse, de la a vomita în public (ca să ne arătăm dezgustul) pînă la a da foc mașinilor Ford (o mare lovitură dată imperialismului american) . Și, cum ingenuitatea umană nu are limitemai sunt o mie de alte asemenea forme de acțiune directă.
În partea stîngă a micii burghezii vedem o diversitate halucinantă de idei și tendințe, de la aiurelile pseudo-intelectuale ale școlii lui Toni Negri la radicalismul confuz al grupurilor de tip Attac și al altora ejusdem farinae care reușesc să combine în mod creator elemente de anarhism și reformism confuz. În țările subdezvoltate avem influența otrăvitoare a așa numitelor ONG uri , care în esență sunt agenturi ale imperialismului create în scopul de a mitui foștii oameni de stînga și a abate mișcarea de masă a muncitorilor în proiecte sigure reformiste, care să nu prezinte nici o primejdie pentru capitalism.
Firește că toate aceste tendințe sunt ostile marxismului. Ele nu joacă nici un rol progresist, nu fac decît să încurce lucrurile. Ura lor față de marxism nu este întîmplătoare. Un tip confuz întotdeauna urăște pe unul cu mintea limpede. Dar situația actuală necesită idei clare și formulări precise. Confuziile și oscilațiile, chiar acompaniate de bune intenții și de acțiune directă nu ajută la crearea unui program. Aceia care introduc confuzia în mișcarea muncitorească joacă în mod obiectiv un rol reacționar, împiedică muncitorimea și tineretul să tragă concluziile necesare și să adopte o poziție consecvent revoluționară.
Ei nu înțeleg că singurul mod de a scăpa de război este prin răsturnarea capitalismului. Aceasta este o reflectare a întregii lor concepții generale, anti-revoluționară și reacționară. În spatele cererii de soluții imediate este ideea că putem face ceva fără a aboli sistemul capitalist. Este o idee dragă celui mai laș reformism. De aceea toți acești domni fug de problema statului ca dracul de tămîie. O suptură revoluționară de capitalism nu intră în viziunea lor. Pentru ei natura de clasă a societății și a războiului este o carte nedeschisă. Marxiștii se opun implacabil acesti război criminal imperialist. Ar opoziția noastră este dictată de considerente revoluționare. Este rezultatul necesar al perspectivei de clasă adoptată de noi și se bazează pe axioma: cauza cauzelor războaielor de azi este capitalismul. De aceea lupta împotriva războiului este golittă de sens dacă nu se asociază cu lupta împotriva capitalismului.
Lozincile și tacticile noastre sunt determinate la urma urmelor de scopurile noastre generale. Să nu uităm niciodată conținutul de clasă al războiului, fără de care nu se poate organiza o luptă coerentă împotriva lui. Să nu ne lăsăm amețiți de preiunile pacifiștilor și anarhiștilor mic burghezi care predomină în mișcarea pentru pace. Ideea lor că războiul este un fel de nebunie inexplicabilă, care ar putea fi prevenită prin tactici de stradă nu servește la progresul mișcării anti război. Dimpotrivă, are un efect negativ, dînd mass-mediei aservite prilejul de a-i prezenta pe pacifiști ca pe o adunătură de demenți, asociali și vandali. Tacticile acestea nu sunt o manifestare a puterii, ci a slăbiciunii. Nu reprezintă un pas înainte față de manifestațiile pentru pace dinainte de 20 martie, ci un pas înapoi.
Împotriva terorismului individual
Chiar și mai rău ar fi dacă ar apare acte de terorism individual. Este, din păcate, o posibilitate care trebuie luată în seamă. Scenele zilnice de violență și teroare din Irak, masacrarea nevinovaților de tîlharii imperialiști produce furie și indignare (de înțeles) în sectoare din ce în ce mai largi ale tineretului în multe țări. Indignarea (justificată) poate ușor duce la acte necugetate. Incendierea în Italia a automobilelor aparținînd unor turiști americani este un avertisment.
Să fie foarte clar: terorismil nu poate face decît rău mișcării anti-război. Nu numai că nu îkl va opri, ci, dimpotrivă, va furniza celor de la putere scuze convenabile pentru a lichida prin forță această mișcare și de a restrînge și mai mult drepturile democratice. Acțiunea a început deja în SUA și va fi folosită în viitor împotriva mișcării muncitorești.
Datoria noastră este de a sprijini orice protest împotriva capitalismului imperialist. Deci vom sprijini protestele de masă, dar nu și pe aceia cu creiere înfierbîntate care vor să se substituie maselor. NU ne interesează acțiuni simbolice sau huliganisme. Vrem să implicăm masele în acțiune și vom reuși numai dacă masele se implică într-adevăr. Suntem contra acțiunilor care ne înstrăinează de mase. Locul comicăriilor este la circ, nu în protestele anti război, care sunt o treabă serioasă și trebuie tratată serios.
Existența unei stări de spirit de extremă stîngă, anarhistă sau chiar teroristă în rîndurile tineretului este cauzată de acei lideri laburiști care au capitulat în fața imperialismului și au discreditat astfel mișcarea muncitorească. Mai este și cauzată de acei stîngiști care au eșuat în a da o perspectivă clară mișcării anti-război și nu pot oferi tinerilor o perspectivă cu adevărat socialistă. După cum a observat chiar Lenin, stîngismul este prețul pe care trebuie să îl plătească mișcarea muncitorească pentru oportunism.
Să fim flexibili în chestiuni de tactică. Este natural ca, în absența unui adevărat partid de masă revoluționar și marxist mulți tineri să încline înspre anarhism și ultrastîngism. Nu trebuie să ne rupem de ei, ci să avem contacte cu ei, să participăm în mișcarea lor și să încercăm să le ridicăm nivelul de înțelegere a adevăratei naturi a războiului și asupra metodei eficiente de a lupta contra lui. De abia după aceea vom putea săseparăm elementele sănătoase de aventurierii și măscăricii mic-burghezi. Dar regula nr 1 este să ne implicăm! Pe scurt, vom sprijini orice acțiune de masă care duce mișcarea înainte și nu vom sprijini acțiunile care dezorientează și dezbină mișcarea. Vom sprijini acțiunile tinerilor care blochează drumurile, porturile sau gările ca protest împotriva războiului. Vom explica activiștilor că asemenea acțiuni nu au cum să împiedice războiul, dar pot juca un rol în mobilizarea tineretului împotriva războiului și în educarea lor în ce privește adevărata natură represivă a statului capitalist.
Un exemplu demn de urmat este campania de blocare a porturilor ("Ship-spotters") organizată de Marxiștii belgieni de la ziarul Vonk. Ei au încercat să mobilizeze tineretul în problema transportului de material militar spre Golf prin Belgia, mai ales în Anvers. O problemă centrală ridicată de ei a fost că sindicatele trebuie să boicoteze materialul militar care pleacă în Golf. Acțiunea a avut succes: docherii de la Anvers au hotărît să nu descarce sau să încarce nici un vas american care duce arme în Golf. Iată o acțiune concretă care poate avea efect.
Noi chemăm la boicotarea tuturor transporturilor de material militar spre Golf. Nu trebuie să permitem folosirea porturilor, trenurilor și camioanelor pentru a transporta material militar acolo. Treaba asta e de competența sindicatelor docherilor, a muncitorilor de la căile ferate și a șoferilor de camion. Sunt semne că în Anglia, Austria, Italis, Belgia muncitorii sunt dispuși să facă acest lucru. Ce trebuie acum este o coordonare a acțiunii sindicatelor.
Așa vom evita creșterea tendințelor primejdioase în rîndul tineretului. Dacă vor vedea că pot face ceva util, vor înțelege inutilitatea actelor de bravadă de tip individual. Așa ne vom opune și pericolului de terorism individual, care nu poate duce decît la distrugerea mișcării noastre. Pericolul există, deoarece fără îndoială că mișcarea anti-război este infltrată de polițiile secrete în scop provocator. Agenții secreți se vor afla întotdeauna în prejma provocatorilor și idioților ultrastîngiști care se vor lăsa manipulați în a se bate cu poliția. Scopul este clar: să dăm poliției pretextul pentru a sparge capete și a ne doftorici cu gaze lacrimogene, să ne aresteze și să discrediteze mișcarea. Acțiunile teroriste, ne arată istoria, sunt de cele mai multe ori provocate de agenții secreți infiltrați. Ele nu pot avea decît un rol reacționar și contraproductiv.
Marxiștii ruși au dus mereu o luptă implacabilă împotriva adepților terorismului individual pe care îi numeau, în mod corect liberali cu bombe. Caracteristica de bază a acestor elemente mic burgheze este lipsa de încredere în mase. Este comună și la teroriștii care operează în secret, și la parlamentarii liberali care se consideră oameni din popor și care nu cer de la popor decît să îi voteze o dată la 4-5 ani. Dimpotrivă, marxiștii se bazează pe mișcarea proletariatului. Și emanciparea muncitorilor este sarcina a însăși muncitorilor. Nu avem nevoie de salvatori și eroi, nici liberaliși nici teroriști.
Ce vrem
Scopul nostru este să încurajăm acțiunile de masă antiimperialiste și să facem tot posibilul spre a îndrepta mișcarea pacifistă în direcție anticapitalistă. Practic, asta înseamnă să o legăm de mișcarea muncitorească, în special de mișcarea sindicală, dar și de partidele muncitorești. Cea mai eficace soluție este îmbinarea demonstrațiilor cu greve politice împotriva războiului. Așa capitaliștii vor fi loviți unde îi doare!
Politica și lozincile noastre sunt determinate în primul rînd de atitudinea noastră față de război. Este un război imperialist monstruos împotriva unei țări slabe și sărace din Orientul Mijlociu. Scopul lui este de a accede la petrolul din zonă și de a demonstra puterea imperialiștilor americani. Distrugerea Irakului este numai primul pas în campania de dominare a întreg Orientului Mijlociu și a vastelor sale resurse petroliere. În esență, este un război pentru dominarea mondială.
Este clar că orice muncitor conștient și orice om cinstit sau progresist trebuie să participe activ la lupta împotriva imperialismului american cea mai contrarevoluționară forță actuală de pe glob. Trebuie să ne opunem războiului din Irak cu toată forța. Dar să încercăm și să îl folosim ca pe un mijloc de a ridica niveșlul conștiinței de clasă al proletariatului.
Sprijinim lupta dreaptă a poporului irakian în războiul lor de eliberare națională. Cerem retragere imediată a forțelor invadatoare. Poporul irakian să își hotărască singur soarta!
Cum putem ajuta poporul irakian? Unii ultrastîngiști, care au citit vreo două pagini din Lenin din care nu au înțeles nimic, vor avansa lozinci radicale care la o cercetare atentă se dovedesc fără conținut. Un asemenea grup dorea un front militar unit cu talibanii. Erau așa de fericiți de găselnița lor precum copilașii cu o pereche nouă de pantofi. Un front unit, în sensul lui Lenin este un front unit de acțiune. Dar, i-am întreba pe parizanii acelui front unit: în ce anume constă frontul acela? Cîte arme au trimis talibanilor? La cîte bătălii au participat? Cîți simpatizanți de ai lor s-au oferit voluntari în Afganistan? Nici unul. Este logic să fie așa, căci lozinca nu avea nici o acoperire în realitate. Cuvîntul militar a fost adăugat numai fiindcă suna mai bine.
Frazeologia aceasta nu are nimic comun cu politica și metodele lui Lenin și Troțki. Modul corect de a ajuta poporul irakian nu este de a ne juca cu cuvintele, ci de a duce o politică consistentă care să fie recepționată de muncitorii din SUA și Anglia și să îi facă să se opună războiului pînă la retragerea trupelor de acolo. Pentru asta trebuie o mișcare de masă de o așa intensitate încît imperialiștii americani și englezi precum și lacheii lor spanioli, italieni și australieni să fie obligați să își scimbe planurile.
Democrație înseamnă socialism
Clasa muncitoare trebuie să lupte împotriva războiului, dar sub propriul steag, cu propriul program, cu propriile politici și lozinci. Putem și chiar trebuie să o facem, să intrăm în acțiune alătzri de păturile cele mai militante ale micii burghezii dar prima condiție este: să nu amestecăm steagurile și programele. Mergem separat și lovim împreună!
Sub nici o formă nu trebuie să ne abandonăm programul socialist pe ideea să nu speriem clasa de mijloc. Oricine este speriat de ideea că războiul, imperialismul și marile monopoluri sunt așa de intim legate oricum nu ne e de nici un folos și va dezerta din mișcarea antirăzboi cînd lucrurile devin puțin mai serioase dacă nu cumva a și făcut-o între timp. Asemenea prieteni nu sunt aaliați de nădejde. Dacă chiar trebuie să colaborăm cu ei, să nu uităm că trebuie să fim cu un ochi la inamic și cu celălalt la aliatul nostru care ne poate abandona în orice moment.
Ce ne trebuie nouă este un program provizoriu de cerințe care au șanse să intre în urechile clasei muncitoare din țările imperialiste. Frazeologia ultrastîngistă nu ajunge. Va trebui să ținem seama de nivelul real de conștiință al proletariatului și să nu ne facem prea mari iluzii. Vom începe prin a apăra toate cuceririle sociale, economice și politice al clasei muncitoare căci cineva care nu e capabil să apere ce a cîștigat deja nu va putea niciodată conduce muncitorimea la preluarea puterii.
Marxiștilor nu le indiferentă democrația și vor lupta cu ghiarele și cu dinții să apere dreptuzrile democratice care sunt acum atacate de imperialiști. Cei care strigă azi cu voce tare despre democrație vor fi primii care vor da legi antidemocratice care să restrîngă drepturile cetățenești pe vremea stării de urgență! Muncitorii trebuie să se ridice împotriva oricărei tentative de limitare a drepturilor democratice. Pentru dreptul la grevă și la asociere! Pentru libertatea de gîndire și de exprimare! Nu- vînătorii de vrăjitoare împotriva ziariștilor curajoși care înfruntă cenzura militară și relatează atrocitățile acestui război criminal!
În același timp, marxiștii din țările agresoare trebuie să încerce să cîștige simpatiile soldaților și ale familiilor lor. Pînă la urmă natura criminală a acestui război le va fi clară și lor. Deja trei soldați britanici au refuzat să lupte și au fost trimișiu acasă pentru a fi deferiți curții marțiale. Vor mai fi asemenea cazuri. Reacționarii ne vor acuza că nu îi sprijinim pe băieți. Le răspundem: cel mai bun mod de aa-i sprijini este să îi aducem acasă.
Războiul și criza economică mondială au implicații serioase pentru muncitorii din toate țările. Capitaliștii vor încerca să folosească războiul drept pretext pentru a lovi în standardul de viață al muncitorilor și claselor de mijloc. Poziția noastră va fi clară! Nu clasa muncitoare este responsabilă pentru acest război. Să plătească bogații!
Pe cînd politicienii se lamentează că nu mai sunt bani pentru spitale, școli și programe sociale, ei sunt ocupați să își umple buzunarele pe seama populației. Pentru capitaliști, vremurile de război sunt excelente pentru a se îmbogăți. Trusturile de armament realizează profituri fabuloase și sunt plătite din banii publici , care ar trebui să aibă alte destinații.
Cerem confiscarea profiturilor întreprinderilor de armament și naționalizarea industriei de armament. Să punem capăt jefuirii țării de o mînă de paraziți bogați! Și nu este vorba numai de fabricanții de arme. Chiar înainte de începerea războiului s-a anunțat că o companie americană de construcții a primit deja 800 milioane de dolari credit pentru contracte de reconstrucție în Irak! Unii fac profit din distrugerea orașelor irakiene iar ceilalți fac profit din reconstrucția lor! Iată de ce mor mii de irakieni și sute de americani și englezi. Și dacă tot am ajuns aici, să naționalizăm și băncile și marile corporații a căror sete de profit a dus la acest război. Ei vorbesc de patriotism și de interesul național în același timp în care închid fabricile și aruncă zeci de mii de angajați în stradă. Ceea ce ne trebuie este un plan socialist de producție, bazat pe naționaalizarea băncilor și a marilor monopoluri sub controlul și conducerea angajaților.
Lozinca grevei generale
Am explicat deja atitudinea noastră față de această lozincă. Greva generală este ceva foarte important. Trebuie înțeles că sunt mai multe feluri de grevă generală. O grevă pe timp nelimitat pune problema puterii. Este o provocare aruncată elitei de la putere. Problema este pusă pe șleau: cine e șeful, voi sau eu?
De aceea greva generală reprezintă un lucru foarte serios în lupta de clasă. De obicei se sfîrșește cu victorii legendare sau cu înfrîngeri demoralizatoare pe lungi perioade. Deși este un act revoluționar, greva generală în sinr nu poate rezolva problema puterii. Pentru a o rezolva ar trebui efectuat transferul puterii spre clasa muncitoare. O grevă generală poate crea condițiile ca așa ceva să se întîmple, dar dacă nu se întîmplă totuși transferul, din varii motive, greva generală duce la înfrîngeri severe.
Nu este nimic magic în greva generală, așa cum par a-și imagina anarho-sindicaliștii. În sine, ea nu rezolvă nimic. Dacă muncitorii nu iau puterea, capitaliștii pot aștepta pînă cînd ea se termină de la sine. Ei își pot permite să aștepte, căci au bani, dar muncitorii și familiile lor, nu. Situația muncitorilor după o grevă eșuată este mai rea decît înainte, căci acționarii se vor răzbuna. De aceea ni se pare un lucru iresponsabil să te joci cu lozinca grevei generale. Ea ar trebui folosită cu maximum de prudență, numai atunci cînd condițiile s-au copt suficient pentru a permite problema transferului de putere. Altfel, trebuie folosită o altă lozincă; în condițiile de azi cea mai potrivită ni se pare lozinca grevei generale de 24 de ore. Ar fi ceva în plus faață de ceea ce avem pînă acum. În cîteva țări s-a reușit o grevă generală de 15 minute, organizată de sindicate la presiunea maselor. În Grecia deja am văzut două greve generale de patru ore, prelungită la 24 de ore în unele sectoare de activitate. Deci există potențial și pentru mai mult militantism.
Marxiștii din sindicate ar trebui să popularizeze lozinca la locul de muncă. Trebuie dusă o campanie de propagandă în favoarea grevei generale de 24 de ore. S-ar putea proclama o zi a acțiunii în așa fel încît greva să se desfășoare concomitent în mai multe țări. Lucrul este posibil și ar reprezenta în mod sigur un pas înainte. Greva trebuie acompaniată și de alte acțiuni de protest: marșuri ale păcii, adunări populare, demonstrații de stradă.
Să nu ne lăsăm antrenați în folosirea demagogică a lozincii. Să fim atenți nu numai la ce se spune, ci și la cine o spune și de ce. Adesea se întîmplă ca birocrații sindicali să propună vreo formă de acțiune pan-europeană, ceea ce sună foarte radical, dar este ineficace deoarece birocrații în cauză nu fac nimic pentru a o pregăti. Sindicatele din Grecia au chemat la asemenea acțiuni. Înțelegem de aici două lucruri: mai întîi o enormă presiune de la membrii de rînd, unde este o mare indignare față de ce se întîmplă în Irak. Dar este și o contradicție. Liderii sindicali greci ar vrea să mobilizeze masele europene împotriva războiului, dar dau înapoi în probleme care interesează clasa muncitoare greacă, cum ar fi pensii, șomaj, legislația muncii. De aceea campania lor antirăzboinică (repetăm, binevenită și care arată potențialul revoluționar al clasei muncitoare din Grecia) este și o acoperire pentru slăbiciunea lor în alte domenii. Ce ar trebui să facă este să combine cererile antirăzboinice cu cerințe specifice ale muncitorilor greci. Am mai văzut asemenea lucruri și în alte părți. De exemplu sindicatele italiene (CGIL) au olungă tradiție de a face greve generale de cîteva ore sau chiar minute. După o vreme, asta intră în obișnuință, nu are nici un efect asupra guvernului și folosește numai ca o supapă, folosită atunci cînd se acumulează prea multă presiune. Sigur că dacă liderii sindicali propun o asemenea acțiune vom face tot ce depinde de noi ca ea să reușească și să-i dăm un caracter cît mai militant. Dacă birocrații nu vor să o organizeze, atunci organizarea grevei trebuie făcută de altcineva. În general, cam peste tot, birocrații sindicali nu sunt în stare să organizeze nici o chermeză, darmite o asemenea acțiune responsabilă. Toți muncitorii știu că succesul unei acțiuni este garaaantat numai de participarea activă a membrilor de rînd. Mișcarea trebuie organizată de jos în sus!
Am propune ideea unor comitete de organizare care să cuprindă muncitori, tineret, femei și imigranți. Greva să nu fie pasivă, ci activă, adică însoțită de demonstrații de masă și mitinguri la locul de muncă.
Trebuie să politizăm mișcarea pacifistă și să o lărgim în așa fel încît să inludă și alte cerințe. Situația o impune Altfel, amenii vor spune: ce rost mai are să cerem pace? Doar războiul a început deja. Este o întrebare concretă și cere un răspuns concret. Pacifiștii nu îl au. Dar există un răspuns foarte simplu: din moment ce guvernul de dreapta al lui Berlusconi nu ascultă vocea poporului, trebuie să scăpăm de Berlusconi. Guvernul este deja slăbit și de aceea ar fi ușor de dat jos. Iată lozinci concrete: Jos guvernul! Vrem alegeri acum!
Un asemenea program ar primi un răspuns entuziast din partea maselor. Dar CGIL nu leagă mișcarea pacifistă de schimbarea guvernului, așa cum ar fi logic, condamnînd-o astfel la impotență. Cum ar putea actualele guverne belicoase să renunțe la războiul lor? Trebuie alte guverne! Este simplu!
În loc să lanseze lozinci într-adevăr necesare, alte centrale sindicale CRC - au lansat ideea unei greve generale europene, ceea ce am văzut că este greu de făcut. Să nu ne ascundem după deget. Este greu să organizezi o grevă generală într-o singură țară, dar una europeană. Fiecare țară are condițiile ei specifice. Nu poți pune în mișcare și opri clasa muncitoare cum vrei, ca și cum ai deschide și ai închide un robinet. Aceasta nu este o concepție revoluționară, ci una birocratică. Dacă nu le reușește, birocrații de la CRC vor spune: Ați văzut? Noi am vrut să mobilizăm proletariatul european, dar el nu s-a lăsat. Ce să-i faci? Mai bine nu mai facem nimic!
Repetăm: noi vom sprijini orice inițiativă care face să progreseze mișcarea de masă. Dar trebuie să fim și realiști: unele lucruri se pot face, altele nu. Unele lozinci sunt bune, altele sunt numai demagogice. Ar fi bine să se poată face o grevă generală europeană. Dar să nu ne facem iluzii despre bunavoință a birocrației sindicale. Am putea folosi faptul că o chemare la grevă europeană a fost lansată pentru a iniția discuții în sindicate asupra a ceea ce e de făcut? Răspunsul diferă de la țară la țară. În cazul Italiei, cea mai realistă lozincă nu este cea pentru grevă generală, ci pentru o grevă generală italiană de 24 de ore îmbinată cu cererea de demisie a lui Berlusconi și de alegeri anticipate.
Să luptăm pentru a transforma organizațiile muncitorilor!
În cazul Spaniei și al Australiei, programul ar fi asemănător: demisia guvernului războinic și alegeri anticipate, lupta pentru aducerea la putere a unui guvern muncitoresc care să implementeze programe socialiste! Dar și aici sunt aceleași probleme: birocrația sindicală nu vrea să se implice. Peste tot e la fel. Cei care ar trebui să conducă clasa muncitoare o demobilizează.
În Spania unde centrala socialistă UGT a chemat, spre cinstea ei, la o grevă generală, comisiile muncitorești (CCOO) au refuzat să colaboreze, acoperindu-se de rușine. Acești birocrați au degenerat pînă acolo încît preferă să dezbine mișcarea sindicală decît să lupte cu șefii și cu guvernul șefilor. Auziți motiv: nu pot să sprijine apelul la grevă deoarece nu vor să își strice relațiile excelente cu angajatorii. Vă puteți imagina o trădare mai obscenă?
Din fericire, membrii de rînd ai comisiilor muncitorești nu au acceptat capitularea șefilor. Multe federații s-au revoltat . Este posibil ca deja conducerea centralei să fi dat înapoi. Nu ajunge! A venit vremea ca muncitorii să facă ordine și să-i dea afară pe acei lideri care nu reprezintă vederile lor. Prea mulți sunt corupți și au relații trandafirii cu patronii și guvernul. Să fie dați afară și înlocuiți cu luptători adevărați pentru interesele clasei muncitoare.
Cerem democratizarea sindicatelor! Alegeri sindicale și revocarea conducerilor vechi! Nici un lider sindical să nu aibă un salariu mai mare decît al muncitorilor pe care îi reprezintă! Jos cu colaboraționiștii de clasă! Pentru sindicate militante! Transformați sindicatele în detașamente de luptă ale clasei muncitoare!
La fel este și în rîndul partidelor clasei muncitoare. Liderii partidelor comuniste nu mai vorbesc de comunism. Liderii partidelor socialiste nu mai vorbesc de socialism Au acceptat sistemul capitalist și vor să trăiască în el. Dar așa ceva nu se poate! În condițiile crizei capitaliste, cînd aceste partide vor veni la putere se vor trezi cu alternativa brutală: ori reprezinți interesele electoratului tău și atunci iei puterea economică din mîna bancherilor și corporațiilor ori te lași cumpărat și îi trădezi pe cei ce te-au ales. Nu este a treia variantă!
Anglia nu face excepție. Blair este un reprezentant tipic al tendinței generale a partidelor refgormiste de a deveni administratori ai Captalului. Nu e ceva nou. Nou este că în condițiile crizei de acum social democrații nu își pot păstra nici măcar reformele pe care le-au făcut în trecut. În loc de reforme ei fac contrareforme. Criza capitalismului duce astfel la criza reformismului. Criza reformismului pregătește terenul pentru creșterea peste tot a luptei de clasă. Va fi o polarizare nemaivăzută a claselor. Mai devreme sau mai tîrziu ea se va reflecta în organizațiile de masă ale muncitorilor nu numai în sindicate, ci și în partide. Vom vedea apariția unor aripi de stînga, a reformiștilor de stînga și a centriștilor (unii care oscilează între marxism și reformism). Aripa marxistă trebuie să își ocupe locul cuvenit în opoziția de stînga, locul cel mai consecvent și radical. Numai așa ne vom face auziți de muncitori.
În Anglia putem deja asista la începutul transformării sindicatelor. Unul după altul sindicatele au început să îi dea afară de la conducere pe vehii birocrați și să îi înlocuiască cu lideri de stînga. Mîine fenomenul se va repeta și în Partidul Laburist. Zilele lui Blair sunt umărate. Opoziția la conducerea lui va cîștiga din ce în ce mai multă forță. Aripa de dreapta Blairistă va fi aruncată la gunoi. Atunci se va putea încerca o deplasare la stînga a laburiștilor, unde tendința marxistă își va găsi ceva de făcut.
La fel se va întîmpla și în alte locuri, mai repede sau mai tîrziu. Evenimentele se precipită. Războiul însuși, în ciuda caracterului său barbar și monstruos va duce la implicarea a milioane de oameni în mișcarea politică. Masele nu învață niciodată din manuale, ci numai din experiență, și în primul rînd din marile experiențe. Un război este întotdeauna un cataclism. Dar masele nu ajung de la sine la concluzii revoluționare; ele caută linia de minimă rezistență. Ele sunt atrase de organizații mari, de firme deja cunoscute. De aceea ele încearcă să se exprime nu în formațiuni nou create, ci în cele deja existente. Doar un orb nu vede asta.
Să construim tendința marxistă internațională!
În 1938 Troțki a spus : criza omenirii înseamnă criza conducerii proletariatului. Astăzi vorbrlr lui se potrivesc mai bine ca niciodată. Troțki credea că după războiul al doilea mondial va urma un val revoluționar care va mătura atît partidele social democrate cît și pe cele staliniste. Nu va rămîne nici urmă de ele, credea el, și atunci forța decisivă pe glob o va avea Internaționala a patra.
Nu a fost așa. Capitalismul a ieșit întărit din război, la fel și stalinismul. Jumătate de secol forțele adevărat marxiste au rămas izolate. Dar acum este altceva: am intrat într-o nouă etapă istorică. Prăbușirea stalinismului nu este sfîrșitul istoriei, ci preludiul unei drame mondiale: criza mondială a capitalismului. Asistăm la primul act al dramei.
Tot Troțki spunea de burghezie că se aruncă în prăpstie cu ochii închiși. Se potrivește! Prostia lui Bush și a clicii sale nu e un accident. Burghezia a încetat de mult să mai joace vreun rol progresist. Nu mai sunt în stare să dezvolte forțele de producție. Sistemul capitalist condamnă toată omenirea la subdezvoltare, șomaj, foame și războaie. Ei blochează peste tot evoluția speciei umane. Cum ar putea o asemenea clasă produce gînditori și oameni de stat adevărați? Un om la marginea prăpastiei nu mai judecă zicea Lenin.
Bush și gașca lui sunt reprezentanții unei clase sociale decadente și a unei orînduiri muribunde. Nu înțeleg nimic și fac greșeală după greșeală. Fără să vrea ei pregătesc terenul pentru revoluție și creează, precum ucenicul vrăjitor, forțele care îi vor anihila. Iată cum reacționarii conspiră la distrugerea sistemului pe care încearcă să îl salveze. Sunt neajutorați.
Se maturizează condițiile obiective pentru răsturnarea revoluționară a capitalismului și pentru venirea la putere a clasei muncitoare. O singură victorie într-o țară importantă va transforma complet situația mondială mai ceva decît a schimbat-o Revoluția Rusă. Ce lipsește acum este factorul subiectiv: partidul revoluționar și conducerea lui. De aceea prima sarcină a noastră este de a construi forțele revoluționare la scară globală pe baza unui program marxist - leninist.
Acest program este programul tendinței internaționale marxiste,ale cărui idei mari încercăm să le scițăm în site-ul "In Defence of Marxism" . Sarcina noastră este de a construi tendința marxistă în fiecare țară. Numai cu ajutorul vostru putem reuși. Nu e vreme de stat pe margini! Roata istoriei merge bine! Să unim forțele care luptă pentru viitorul socialist al omenirii!
Londra, 3 Aprilie, 2003.
Traducere de Gh. Zbăganu