Bagdadul sîngerează în flăcări. Bătălia sîngeroasă a intrat în faza
finală. Rezultatul final era sigur,
singura întrebare era costul înfrîngerii irakienilor în sînge, timp
şi bani. La fel cum în metalurgie poţi testa rezistenţa oţelului numai
supunîndu-l şa presiune, tot astfel rezistenţa irakienilor în faţa asaltului
americano-englez putea fi aproximată numai în bătălie.
Situaţia este clară. Americanii s-au alarmat de rezistenţa neaşteptată
a irakienilor din sud, care a provocat o criză de proporţii în guvern,
cu atacuri împotriva lui Rumsfeld care le subestimase grosolan capacitatea
de rezistenţă. Au adus întăriri. De teama creşterii numărului pierderilor
aliate au hotărît să nu mai ţină seama de victimele civile, să bombardeze
şi să distrugă tot cele sta în cale. Puterea teribilă de foc a fost concentrată
asupra unor irakieni lipsiţi de apărare, ale căror forţe armate nu aveau
cu ce să răspundă. Iată un exemplu: în cursul trecerii dinspre nord a Tigrului
s-au raportat 50 militari irakieni ucişi şi 2 americani răniţi. Comandanţii
irakieni au trimis autobuze şi camioane pline cu luptători peste Tigru
să atace trupele americane care păzeau o intersecţie. Trupele au fost observate
şi nimicite imediat de americani cu avioane şi artilerie. Irakienii au
încercat să contraatace, dar au fost nimiciţi de un inamic care deţinea
o superioritate covîrşitoare.
Lupta a fost de la început inegală. Împotriva avioanelor şi rachetelor
curajul singur nu ajunge. Pe măsură ce americanii se apropiau de Bagdad
încă mai erau zone unde se rezista, deşi mass-media controlată de ei nega
acest fapt. Un general american ar fi zis de militarii irakieni că sunt
�laşi�. Adevăraţii laşi sunt aceia care duc războaie fără să vadă inamicul,
aruncă bombe de la o înălţime sigură, ascunşi în spatele unei superiorităţi
militare şi tehnologice colosale - acei �eroi� care se războiec numai
cu cei slabi, care se simt tari în faţa unui Irak slăbit de un embargou
nemilos şi deja dezarmat, dar cărora le este teamă de Coreea de Nord. Aceşti
�eroi� au fost terorizaţi de rezistenţa neaşteptată din Sud şi nu au avut
curaj să intre în Bagdad decît după cel-au pulverizat din aer fără să ţină
seama de civili. Chiar şi aşa , tot nu au curajul să spună ce pierderi
au avut. Ceva amănunte mai transpiră, totuşi. Un distrugător de tancuri
A-10 a fost doborît de o rachetă sol-aer irakiană. Un avion de vînătoare
a fost doborît lîngă Tikrit. E ceva.
Ziarul �The Independent� din 9 aprilie 2003 scrie �Indiferent
ce pretind americanii, este clar că irakienii au rezistat şi că încă mai
sunt lupte.�
Minciuni imperialiste
Forţele americane au avansat stradă cu stradă, întîlnind , izolat,
rezistenţă. Dar grupurile mici de irakieni cu automate şi lansatoare de
grenade erau nimic faţă de tancurile şi bombardierele americane, care şi-au
făcut cale fără absolut nici o grijă faţă de civilii necombatanţi sau proprietatea
lor. Opinia publică a putut vedea toate miciunile despre �umanitarism�,
�bombe inteligente� şi �evităm civilii�, culme a cinismului şi ipocriziei.
Printre ţintele militare ale americanilor au fost uzina electrică şi de
apă, care asigurau unui oraş de 5 milioane de locuitori un minimum de existenţă
semicivilizată. Spitalele din Bagdad au trebuit să facă faţă anui val de
răniţi fără apă şi electricitate! Rudele răniţilor aduceau apă în sticle
de apă minerală! Deja doctorii nu mai numărau morţii. Şi lipseau şi dezinfectantele
� mirosul de la rnile deschise era oribil. Iată primele cadouri făcute
de �eliberatori� irakienilor.
Dacă cineva vrea să se mintă singur, că americanii nu bombardează
deliberat ţinte civile, o poate face. Conform unei estimări provizorii,
25% din clădirile Bagdadului au fost afectate de bombardamente. Au bombadat
de exemplu şi clădirea de unde emitea Al Jazeera. Acest canal de televiziune
trebuia distrus deoarece a arătat lumii faţa hidoasă a războiului de agresiune
împotriva Irakului. Pentru americani, era o ţintă militară! Ba au mai ucis
şi un jurnalist care lucra pentru CNN. Un jurnalist corect, Robert Fisk,
a atras atenţia că sediul Al Jazeera nu a fost lovit întîmplător de tancurile
americane, care continuau să tragă în clădire după ce aceasta era deja
distrusă.�Peste o oră unul din tancurile de la podul Jumhuriya a mai tras
un obuz în dărîmături. În pivniţă se ascundeau astă noapte 18 civili, din
care 15 femei, fără speranţa unei salvări imediate� (The Independent, April
9). A mai fost bombardat biroul televiziunii de la Abu Dhabi iar un tanc
s-a ocupat de hotelul Palestina, unde erau îngrămădiţi jurnaliştii. Generalul
Vincent Brown a negat că a fost cu intenţie. Dar apoi a spus: �Din parterul
hotelui s-a tras în forţele coaliţiei�. Dar atunci de ce atras tancul în
etajele superioare? Poate că nu a fost cu intenţie, dar atunci cum stăm
cu acurateţea tirului american? Ce implicaţii are această lipsă de acurateţe
asupra civililor? Generalul a răspuns că poate a greşit el şi că asupra
tancului s-a tras de la etaj. Totuşi, toţi martorii din hotel au insistat
că nimeni din hotel nu a tras. La care generalul a schimbat vorba.
Cruzimea rece a imperialiştilor a fost arătată din nou de Robert Fisk
care a arătat că un convoi al Crucii Roşii a vrut să iasă din Bagdad, dar
americanii nu i-au permis. �La un moment dat lucrătorii de la Crucea Roşie
au vrut să ia cu ei un reporter spaniol grav rănit � i se amputase piciorul
lovit de o schijă a unui obuz de tanc � dar a murit peste cîteva ore. Comandantul
diviziei blindate a emis un comunicat de unde reieşea că reporterii de
la Reuters au tras asupra tancului, o minciună aşa de neverosimilă încît
a stîrnit protestele jurnaliştilor�. Continuă Fisk : �Putem crede că a
fost un accident? Nu cumva cuvîntul corect despre aceste ucideri � prima
din avion, a doua din tanc � este crimă? �. Sigur că au mai fost şi alte
ucideri de reporteri. Terry Lloyd de la ITV a fost împuşcat de americani
în sudul Irakului într-o maşină, confundată de ei cu un vehicul irakian.
Michael Kelly de la Washington Post s-a înecat într-un canal. Doi jurnalişti
au murit în Afganistan. Alţi doi � un spaniol şi un german � au fost ucişi
într-o bază americană din Bagdad, împreună cu doi militari americani, atunci
cînd o rachetă irakiană a explodat în mijlocul grupului în care se aflau.
Continuă Fisk: �Şi ce să spunem ce civilii irakieni ucişi şi răniţi
cu sutele, care , spre deosebire de jurnalişti, nu pot părăsi războiul
şi zbura acasă. Faptele de ieri vorbesc singure. Din nefericire pentru
americani, ei au făcut ca aceste incidente să semene mai mult cu o crimă�.
Pentru noi este clar. Măcelarii Bagdadului nu vor martori ai
crimelor. După cum zice generalul B.E. Trainor �Nu e nimic sacrosanct într-un
hotel plin de ziarişti�! (April 9, 2003, MSNBC).
Zice Bush: �Forţele noastre armate duc războiul cu mare curaj şi mare
omenie. Sunt mîndru de forţele noastre. . Sunt mîndru de forţele britanice�
(vorbind în Irlanda de Nord, 9 aprilie). Totuşi, unii dintre militarii
săi zic un pic altfel. Iată-l pe căpitanul Chris Watcher, pilot pe B-1
�Nu ne pasă ce fel de ţintă este. Executăm ordinele care ni se dau. Ni
se dă ţinta, o distrugem.�. Are dreptate. Asta face armata americană, asta
a învăţat să facă: să ucidă! Şi nu numai cea americană. Militarii nu sunt
antrenaţi să ajute bătrînele să treacă strada. Au apărut şi primii soldaţi
dezgustaţi de crima pe acre trebuiau să o facă. Iată-l pe Stephen Eagle
Funk, 20 ani, demisiont deja din armată : �La fiecare instrucţie trebuia
să zbierăm: Ucide! Ucide! Aveai probleme dacă nu făceai aşa�.
Este posibil un război de guerilă?
Armata irakiană a primit o lovitură din care nu se mai poate reface.
A dispărut ca forţă de luptă. Dacă se va mai putea opune vreo rezistenţă,
ea va fi numai în grupuri mici. Ambuscade şi atacuri sinucigaşe. Armata
americană are deja ceva experienţă de acest tip din Somalia şi Liban. E
operspectivă care, fireşte, nu le place. Nu degeaba avertizează generalii
că războiul nu s-a sfîrşit. Evident că regimul irakian a crezut că va putea
opune o rezistenţă de tip �guerilă urbană�. La fel de evident este că americanii
şi englezii au luat în serios această posibilitate. NU se ştie nimic de
Saddam şi ceilalţi din conducere şi americanii pot întîlni ceea ce ei numesc
�zone de rezistenţă� care ar putea să le provoace mai mulţi morţi decît
pînă acum. Nu putem să ne imaginăm ce a fost în mintea lui Saddam cînd
militarii americani au intrat fără rezistenţă în Baggdad. Marele asediu,
cu Garda republicană luptînd pînă la ultimul cartuş a fost numai propagandă.
E prea devreme de spus dacă regimul mai are vreo şansă de regrupare. Dar
este clar că războiul convenţional s-a încheiat şi s-a intrat în altă fază,
plină de neprevăzut şi incertitudine. De acum problema decisivă este cea
a moralului. Pînă acum, gaşca de lîngă Saddam a rezistat. În situaţia actuală
este foarte posiil însă ca unii să încerce să îşi scape pielea prin trădare.
Pe asta pariază CIA.
Americanii încearcă să scape de duşmanul lor cel urît prin crimă.
Asupra unui restaurant unde se credea că a mîncat Saddam s-au aruncat 4
bombe de penetrare. Nu a supravieţuit nimeni. Nu se ştie dacă Saddam era
acolo, însă explozia a afectat clădirile din vecini, ucigînd cel puţin
14 civili, între care şi un copil. Pînă azi (9 aprilie) se pare că regimul
nu a murit de tot, dacă are posibilitatea să emită pe unde radio. Televiziunea
nu a mai transmis buletinul de ştiri, dar la radio s-au auzit, după o pauză,
ceva cîntece de laudă la adresa lui Saddam. Probabil că elemente ale regimului
încă există. Nu s-a predat nimeni � încă � şi gărzile reăublicane au dispărut
pur şi simplu în mijlocul populaţiei. Poate vor încerca vreo rezistenţă,
dar mai probabil este că demoralizarea lor este aşa de mare încît nu mai
sunt în stare de nimic. Chiar în ultima variantă, ocupanţii trebuie să
se aştepte la ani lungi de război de guerilă de mică intensitate, la atacuri
teroriste, asasinate şi atentate sinucigaşe.
Scriind acest material, aud reportaje despre pungi de rezistenţă
în Bagdadul de vest. Cel mai straniu pentru mine este cum s-a evaporat
garda republicană şi armata. Este clar că nu mai există o comandă centrală.
Iată ce văd la televiziunea italiană �Se mai aud schimburi de focuri. Puşcaşii
marini au de a face cu băieţi înarmaţi cu AKM-uri şi coctailuri Molotov.
Ei răspund cu mitralierele de pe tancuri şi cu tunurile, distrugînd metodic
casele ale căror geamuri sunt în mod ridicol lipite cu bandă adezivă �.
Atitudinea populaţiei
Este detaliul cel mai important. Imperialiştii vorbesc despre cîştigarea
sufletelor şi creierelor populaţiei. După ce le-au făcut civililor, acesta
este un vis. Brutalitatea asaltului, lipsa totală de interes pentru salvarea
victimelor nevinovate le-au cîştigat ura binemeritată nu numai din partea
irakienilor, ci şi din partea tuturor arabilor precum şi a lumii civilizate.
După cum avertiza văduva unui reporter de la Al Jazeera, Dima Ayoub: �ura
naşte ură�.
Forţele de ocupaţie distrug totul în calea lor. Sistematic, cu metodă,
cu sînge rece şi fără remuşcări. Creează, adică, terenul propice anarhiei.
Ultimele rămăşiţe de viaţă semicivilizată sunt aruncate în aer. În suburbiile
Bagdadului au început deja scene de haos, anarhie şi vandalism. La fel
se întîmplă şi în Basra, unde trupele btitanice încearcă să controleze
situaţia. Curg rapoarte despre clădiri guvernamentale, magazine, ambasade
din Bagdad care sunt jefuite de civili care aleargă de colo colo cu mobilă,
televizoare, frigidere � fiecare cît poate căra. Săracii şi disperaţii
oraşului folosesc colapsul regimului pentru a fura orice poate fi vîndut
şi folosit ca o sursă provizorie de existenţă. (Articolul este scris înainte
de jefuirea spitalelor, a muzeelor şi a bibliotecilor, NT). Printre ei
sunt obişnuiţii lumpeni ai marilor oraşe, pegra , elementele criminale,
cei care întotdeauna se bucură cînd se prăbuşeşte ordinea publică şi au
astfel prilejul să jefuiască.
În acest tablou însă, există şi puţină iniţiativă privată din partea
unor �eliberatori� americani. Iată un reportaj din MSNBC News, 7
aprilie, 2003: �Soldaţii americani care au intrat în luxoasele palate demolate
de explozii au vandalizat toalete, au tras în tablourile de pe pereţi şi
s-au servit cu scrumiere, perne, obiecte aurite, vaze şi alte suveniruri
�.
Forţele de ocupaţie americano � engleze au încercat să prezinte aceste
scene de entuziasm ca o dovadă că populaţia îi aştepta ca pe nişte eliberatori
ce se află. Prostii, evident. Populaţia vrea cu siperare să se sfîrşească
o dat calvarul care a durat deja trei săptămîni. Le trebuie mîncare, apă
şi electricitate. Cum trupele de ocupaţie sunt singurele care le pot furniza,
oamenii sunt nevoiţi să apeleze la ei şi dacă e cazul să zîmbească, să
facă frumos, ba chiar să agite steaguri americane pentru a putea fi fotografiaţi.
Dar cînd nişte soldaţi americani, cam simpli, au vrut să pună steagul american
pe o clădire oficială, gloata a început să îi huiduie.
Propaganda conform căreia populaţia irakiană îi întîmpină pe
invadatori cu bunăvoinţă este o minciună sfruntată, utilă acasă. Dacă vrei
să vezi cum se comportă o populaţie într-adevăr eliberată, ajunge să te
uiţi la vechile documentare din 1944-45 care arătau reacţia populaţiei
franceze şi italiene la intrarea trupelor aliate în oraşe. Străzile erau
pline de oameni entuziaşti, dansau pe străzi, aruncau flori trupelor victorioase.
Vedeţi aşa ceva în Irak? E interesant ce vedem la televizor. Nu avem vedere
de ansamblu, filmată din elicopter, pentru a putea aprecia numărul entuziaştilor
care întîmpină trupele eliberatoare. Dacă ar fi existat scene ca acelea
din timpul eliberării Parisului, fredeţi că nu le-ar fi filmat?
De aceea credem ce ne spune reportera italian de la Indymedia, citată
mai sus despre scena dărîmării statuii lui Saddam :�Gata cu petrecerea.
Eliberatorii s-au suit înapoi în tancuri iar cei 150-200 tineri irakieni
care au servit drept figuranţi pleacă acasă unde nu au apă sau electricitate,
cărînd pachete cu mîncare oferită de ofiţerii aamericani de la aprovizionare�.
Această femeie curajoasă nu s-a mulţumit cu simpla observare a evenimentelor
din piaţa cu statuia. A decis să facă o plimbare pe străzile Bagdadului
să vadă ce mai zice lumea. Şi a găsit un tablou oarecum diferit de cel
prezentat de CNN : �Vehiculele blindate erau dispuse în aşa fel încît să
blocheze circulaţia, cu tunurile îndreptate spre sutele de civili care
nu participaseră la petrecere�. Peste încă o stradă a fost martoră la un
schimb de focuri, unde militarii americani au deschis focul împotriva mulţimii,
vînînd bărbaţi şi femei care fugeau înebuniţi. A mai văzut tancurile vuind
pe străzi în viteză, distrugînd totul în calea lor: maşini, biciclete,
cărucioare.
În concluzie ceea ce vedem noi la televizor nu este decît acceptarea
cu inima îndoită a inevitabilului şi o dorinţă din partea unei părţi a
populaţiei de a fi pe placul învingătorilor. Cîţi sunt aceştia, vom vedea.
Oamenii trebuie să mănînce şi să trăiască. Este o realitate. Desigur, societatea
irakiană este foarte complexă şi contradictorie. Datorită naturii corupte
şi represive a regimului Saddam, este logic de apreciat că mulţi irakieni
salută deocamdată victoria aliaţilor. Primele reportaje arată că primele
manifestări de haos au apărut în cartierul Saddam City, cu populaţie majoritar
şiită şi săracă. Şiiţii au avut mult de suferit de pe urma regimului înlăturat.
Da, este clar că aceşti oameni nu au motive să îl iubească pe Saddam, dar
la fel de clar este că nici nu au motive să iubească trupele de ocupaţie
americane.
O armată victorioasă găseşte întotdeauna colaboraţionişti. Întotdeauna
se găsesc pameni care să treacă de partea celui care cîştigă. Mulţi membri
din nomenclatură îşi vor schimba blana şi vor deveni dizidenţi, democraţi,
proamericani, vor încerca să intre în graţiile noii puteri. Mulţi din clasa
de mijloc şi liber profesionişti vor spera că schimbarea de regim are să
le aducă ceva foloase. Mulţi vor aştepta să vadă ce se mai întîmplă.
Cam în a doua săptămînă de război BBC-ul a arătat un reportaj
despre un ofiţer din armata britanică intrînd în cabinetul unui doctor
dintr-un oraş de lîngă Basra. Doctorul era speriat. Ofiţerul l-a anunţat
sec că a venit să îl elibereze. Apoi s-a suit pe un scaun şi a dat jos
de pe perete portretul lui Saddam. Doctorul încerca să zîmbească fericit,
dar zîmbetul lui nervos îl făcea să pară şi mai terorizat.
Poate că doctorul nu era un fan al lui Saddam. Dar sentimentele lui
la faptul că un soldat străin care îi intră în casă se suie pe scaun şi
îi dă jos un tablou de pe perete trebuie să fi fost o combinaţie de teamă.
Furie, umilinţă şi neputinţă. Aceste sentimente există în sufletele multor
irakieni.
Comentatorii serioşi nu îşi fac iluzii despre semnificaţia entuziasmului
văzut la televizor. Ziarul �Independent� : �Ce cred cu adevărat irakienii
de sosirea americanilor? Generalul Mattis s-o fi bucurat de mulţimile de
civili care îl aclamau, dar la fel au fost aclamaţi şi Khmerii Roşii cînd
au intrat în Pnom Penh după ce Lon Nol a fugit. Oare îi mai aclamă şi cînd
nu e cineva să îi urmărească?�
Atitudinea multor irakieni se mai poate vedea şi din următorul fragment,
tot din �Independent� �Saddam nu e bun. Vrem libertate � spune Casir Hassan,
un tînăr mecanic. Un bărbat matur, Shaqir Ayyad, învăţător, completează
: Dacă americanii stau puţin, e bine. Dacă stau mult, e rău.�
Dau roată hoitarii
Dar după ce marile corporaţii americane îşi vor băga mîinile în bogăţiile
Irakului, nu se vor grăbi să plece. Atunci se vor coace condiţiile pentru
un nou val antiimperialist. Cînd realitatea crudă a ocupaţiei americane
va începe să apese populaţia, starea de spirit de mînie ascunsă se va schimba
în ostilitate făţişă. Americanii au mai experimentat această axiomă şi
în Somalia şi Liban. În Afganistan ţara nu e încă pacificată. Continuă
acţiunile teroriste, ca o durere surdă de măsele, şi nu se vede sfîrşitul.
Viitorul forţelor americane în Irak este şi mai nesigur.
Forţele imperiale pe care le-am văzut intrînd în Bagdad se comportă
ca nişte cuceritori arogaanţi, nu ca eliberatori. Administraţia Bush a
şi făcut împărţirea prăzii. Contractele de reconstrucţie a ceea ce americanii
au distrus se dăduseră deja cu luni în urmă firmelor americane. Cîmpurile
petroliere, pe care au avut grijă să le ia din prima zi, au fost împărţite
între marile companii petroliere americane, care le vor administra o vreme
în folosul poporului irakian, desigur. Irakienii le vor primi înapoi, fireşte,
după ce vor fi plătit nota de plată. Eliberarea nu e pe gratis, nu-i aşa?
Dar asta va mai dura. Între timp petrolul irakian va fi exploatat de americani.
Hoitarii dau deja tîrcoale peste trupul sîngerînd al Irakului. Partea
leului o vor lua americanii. Nu se ştie în ce măsură sunt dispuşi să împartă
prada cu �aliaţii� britanici. Ca răsplată a credinţei cu care şi-a slujit
stăpînul, pudelul Blair va primi un bocanc în gură. Prietenia e prietenie,
dar afacerile sunt afaceri!
În spatele scenei se desfăşoară o bătaie surdă pentru pradă între imperialiştii
americani şi cei europeni. Francezii şi germanii (dar şi britanicii) nu
vor să fie daţi la o parte din profiturile ce se întrezăresc din reconstrucţia
Irakului. De aceea agită cu disperare steagul ONU care, insistă ei, trebuie
să joace �un rol cheie� în afacere. Pe şleau �Vrem şi noi ceva din pradă!�
Îmbătaţi de puterea lor, impeialiştii americani nu pot răspunde decît
cu un zîmbet cinic: dragi prieteni, ONU va avea CEVA de făcut în Irakul
de după Saddam (adică puteţi plăti nota de plată). Dar NOI ne-am jertfit
sîngele şi viaţa pentru voi, aşa că profitul este al nostru. Condiţiile
sunt create pentru luptele viitoare între diferitele bande de gangsteri
imperialişti pentru împărţirea viitoare a lumii. Miliardele de locuitori
ai planetei vor suferi consecinţele.
Vandalii secolului XXI
Cînd talibanii au distrus unele vechi statui budiste cu artileria,
lumea a fost şocată şi dezgustată. O asemenea comportare a scos regimul
taliban din rîndul lumii civilizate � s-a spus. Încă nu ştim ce pierderi
au suferit monumentele inestimabile ale Irakului � leagănul unora dintre
cele mai vechi civilizaţii. Nu ştim cîte muzee au fost făcute praf şi pulbere,
cîte vestigii milenare au dispărut. Nu ştim cît din patrimoniul cultural
al omenirii a dispărut pentru totdeauna.
Dar iată ce ştim: prin acţiunile sale imperialismul american s-a expus
ca fiind forţa cea mai barbară şi contrarevoluţionară de pe glob. În spatele
pojghiţei de civilizaţie şi democraţie se află o dictatură rapace a băncilor
şi a marilor corporaţii al căror scop este să jefuiască întreaga lume.
În spatele propagandei despre pace şi umanitarism se află un complex monstruos
militaro-industrial care se îmbogăţeşte din avuţia creată de societate,
avuţia care ar trebui să fie baza unei dezvoltări armonioase a omenirii.
În loc să creeze fericire şiprosperitate această avuţie este risipită pe
războaie, crime şi distrugere. Acestor �oameni� nu le pasă de soarta celorlalţi,
fie ei din propria ţară sau din altele. Dece le-ar păsa lor de mii de ani
de istorie? Comparaţi cu Bush, Rumsfeld, Wolfowity, Powell şi generalii
lor, talibanii au fost nişte prunci nevinovaţi. Statul major american a
declarat că echipajele tancurilor vor folosi muniţie cu uraniu sărăcit
� cea despre care se crede că este responsabilă de explozia de cancer apărută
după 1991. Au mai folosit � acum ştim sigur � bombe cu fragmentaţie împotriva
civililor, ceea ce se presupune a fi ilegal. Şi aceşti domni, care torturează
prizonierii şi îi ţin în condiţii subumane la Guantanamo au tupeul să acuze
pe irakieni că �violează convenţia de la Geneva� dacă arată la televizor
cîţiva prizonieri! Ipocrizia şi lipsa lor de ruşine nu are margini.
Încă un lucru. Unde sunt faimoasele arme de sitrugere în masă ale lui
Saddam? Maşina de propagandă americană a făcut mare tărăboi că a găsit
măşti de gaze şi costume de protecţie contra armelor chimice. Ele sunt
în dotarea tuturor armatelor din lume. Dacă nu vor reuşi să găsească amintitele
arme interzise, se prăbuşeşte toată justificare războiului. Deci trebuie
să să găsească măcar vreo cîteva obuze cu gaz. Dar cine îi va mai crede?
Lumea va crede că au fost aduse de CIA. Prea mult s-au încurcat în minciuni
aceşti domni ca să mai aibă vreo credibilitate. Toată afacerea expune războiul
în adevărul său crud: un act de agresiune imperialistă împotriva unei ţări
slabe şi sărace din Orientul Mijlociu.
Pofta imperialiştilor de pieţe străine, materie primă şi sfere de influenţă
este insaţiabilă. Este o expresie a impasului la care a ajuns capitalismul
la scară mondială, impas care îi obligă pe imperialişti să se lupte pentru
pieţe precum se luptă cîinii pentru un os. În actualul context mondial
războiul este inevitabil. La intervale regulate vor izbucni războaie. Să
te plîngi de asta şi să verşi lacrimi pentru pace este o pierdere de vreme.
Singura soluţie este dezermarea clasei capitaliste, şi asta nu se poate
face decît prin mijloace revoluţionare. Mişcarea anti-război trebuie tzransformată
într-o mişcare împotriva imperialismului şi a capitalismului, sau va fi
sortită eşecului.
În primul deceniu al secolului XXI roata istoriei a făcut o rotaţie
completă de 2000 de ani. Metodele imperialiştilor seamănă cu poliţia de
război şi jaf a imperiului roman, deît că este la scală mondială. Cum spunea
Tacitus �Şi cînd ei au creat o pustietate, o numesc Pace�.
Viena, 9 Aprilie, 2003.
Traducere de Gh. Zbăganu