După cum a explicat Troţki în �Istoria Revoluţiei Ruse" sunt momente în mişcarea revoluţionară cînd reacţiunea însăşi duce la radicalizarea populaţiei, făcînd astfel să avanseze procesul revoluţionar. Aşa se întîmplă azi în Venezuela.
Guvernul Hugo Chavez, sprijinit de majoritatea populaţieia avut de înfruntat în ultima perioadă sabotajul patronilor, al înalţilor funcţionari de la PDVSA (compania naţională de petrol Petroleos de Venezuela, proprietate de stat) precum şi al celor ce au încercat lovitura de stat din aprilie 2002 a fost apărat în mod activ de muncitori, care printr-o mobilizare exemplară au evitat o nouă lovitură de stat.
Imperialismul anmerican şi oligarhia venezueleană sunt disperaţi. Mişcarea reacţiunii a provocat noi segmente ale muncitorimii şi tineretului să se alăture luptei împotriva reacţiunii şi a radicalizat mişcarea revoluţionară. A dat un nou impuls păturii celei mai active a muncitorimii de a-şi pune problema continuării procesuluirevoluţionar pînă la răsturnarea capitalismului, aşa cum arată reportajele publicate de noi la www.elmilitante.org precum şi în EL MILITANTE nr. 157 ianuarie 2003. Pe de altă parte nu numai mişcarea revoluţionară s-a radicalizat, ci şi cea a reacţiunii. Mica burghezie, prinsă la mijloc, este demoralizată şi dezorientată. Aşa se explică intenţia disperată de a răsturna cu orice preţ guvernul Chavez pentru a putea controla petrolul din Venezuela în scopul de a sprijini războiul de genocid îndreptat împotriva Irakului şi de a da o lecţie maselor din America latină.
Situaţia actuală
Extrema polarizare socială din Venezuela este greu de reparat. Ruptura socială pe linii de clasă este profundă. Muncitorii au luat sub control unele întreprinderi care au participat la sabotaj , punînd astfel sub semnul întrebării însuşi principiul proprietăţii private, fundamental pentru burghezie.
În acelaşi timp există o dezbatere în sectoarele mai avansate ale mişcării şi în FBT (Forţele Bolivariene Muncitoreşti) asupra preluării sub control muncitoresc a întreprinderilor şi reţelelor de distribuire. Acordul semnat de adunarea muncitorească de la Cagua reflectă situaţia la care s-a ajuns în această problemă : ".. Se va obţine acreditarea unui reprezentant al sindicatului pentru a inspecta întreprinderile în vederea detectării violării legilor. Întreprinderile care au făcut concedieri ilegale vor fi obligate să îi reangajeze. Cele care au participat la sabotaj vor fi date în posesie cui le merită (�) Cu puciştii nu se discută, ei trebuie înfrînţi prin mobilizarea maselor!".
În paralel se constată izolarea grupului mafiot şi pucist de la sindicatele din CTV (Centrala del Trabajo de Venezuela, centrală sindicală care s-a alăturat grevei patronilor) de mişcarea muncitorească, care pierde controlul asupra multor federaţii sindicale.
În disperare de cauză, reacţiunea a intensificat atentatele comise de grupurile de asasini organizate de ea. În timpul frămîntărilor din decembrie � ianuarie, grupuri armate de huligani, aflaţi în serviciul latifundiarilor a asasinat mai mulţi conducători ai ţăranilor din statul Zulia, cum ar fi Pedro Doria, în scopul de a evita preluarea latifundiilor , justificată în urma promulgării Legii asupra Pămîntului (reforma agrară). Acum acţiunile teroriste sunt îndreptate în special împotriva mişcării democratice. În timpul grevei paatronale, grupuri de bătăuşi au agresat fizic pe bolivarienii care se opuneau sabotajului, ajungînd pînă la incendierea unui autobuz cu militanţi. În urma asasinării de aceste grupuri a unui militant bolivarian, poliţia a fost de partea lor. În timpul marşului din 23 ianuarie care a scos în stradă două milioane de cetăţeni în sprijinul guvernului, aceşti asasini au aruncat o grenadă în mulţime, care a făcut un mort şi mai mulţi răniţi.
Obiectivul terorismului este clar : intimidarea activiştilor revoluţionari. Aceasta reiese clar din intenţia (dejucată) de asasinat împotriva liderului muncitoresc Ricardo Galindez, membru al curentului clasist şi al redactor la revista El Topo Obrero. Ricardo este un cunoscut activist împotriva birocraţiei mafiotice de la CTV şi un apărător al drepturilor muncitorilor. El a mai fost agresat de elemente ale CTV-iştilor corupţi, dar de data aceasta s-a pus problema lichidării sale fizice. Agresorii, duşmani ai clasei muncitoare l-au împuşcat în piept, acasă la el şi au plecat fiind convinşi că a murit. Glonţul a trecut însă la un centimetru de inimă.
Clasa muncitoare nu maipoate tolera pe aceşti criminali. Se impune formarea de urgenţă a miliţiilor muncitoreşti care să patruleze prin cartiere şi să asigure securitatea populaţiei. Numai miliţiile muncitoreşti poate proteja muncitorimea de aceşti terorişri, duşmani ai clasei muncitoare. Este urgent ! Clasa muncitoare nu are nevoie de martiri, ci de luptători pentru interesele ei ! Dacă muncitorii nu pricep acxest lucru şantajele, ameninţările, bătăile şi torturile vo continua. S-a reuşit înlăturarea loviturii de stat. Acum trebuie ănvinsă contrarevoluţia pe stradă, în fabrici, în cartiere. Nu ne putem permite să mai tolerăm fapte criminale ca acestea.
Cercurile guvernamentale
Situaţia de boicot economic, de închidere a întreprinderilor, fuga de capital (în ultimul an au ieşit din Venezuela peste 35 miliarde de dolari) a dus economia în preajma prăbuşirii, situaţie agravată de sabotajul PDVSA, care este principala sursă de venit în economia venezeleană. Guvernul a trebuit să ia măsuri de urgenţă, între care controlul caselor de schimb, lucru care trebuia făcut însă de mult, fără a aştepta ca reacţiunea să lovească în bolivar prin speculaţii. La început s-a spus că este o măsură trecătoare (cinci zile) dar apoi s-a anunţat că se va aplica pe o perioadă nedeterminată.
Următorul pas va trebui să fie preluarea de către guvern a comerţului exterior. Pe de altă parte Chavez a pus sub control preţurile la alimentele de bază şi a ameninţat mass media ostilă cu licenţierea. De la venirea lui la putere domnii de la televiziuni şi din principalele ziare au dus constant opolitică de minciuni şi demonizare a sa şi au sprijinit activ puciştii din aprilie. Totuşi, ameninţarea nu este suficientă. Ameninţările care nu sunt puse în practică nu au efect.
Rezultatul se vede în acţiunile duşmănoase din ultima vreme. O lovitură de stat eşuată numai datorită mobilizării muncitoreşti. Nu se mai pune problema de a ameninţa, ci de a trece la acţiune odată pentru totdeauna. Preluarea întreprinderilor firmelor Coca Cola şi Polar în statul Carabobo este un exemplu de ceea ce trebuie făcut.
Chavez a înfruntat oligarhia şi imperialismulpentru a apăra păturile mai sărace ale populaţiei, dar apare din ce în ce mai clar pericolul ca, sub presiunea burgheziei internaţionale şi a imperialismului nordamerican să caute o înţelegere cu puciştii � aşa cum a şi încercat, după 13 aprilie. Nu avem experienţa necesară de a şti dacă aşa ceva este bine sau rău. Observînd politica de concesii a guvernului în faţa Establishment-ului, burghezia va prinde curaj şi va încerca o nouă lovitură de stat.
Aprofundarea revoluţiei
Credem că a face concesii în acest moment ar fi o gravă eroare care ar pune în pericol procesul democratic din Venezuela. Trebuie să insistăm că acum se pune problema aprofundării revoluţiei, aşa cum doresc muncitorii. Situaţia economică este stresantă pentru masele populare. Guvernul trebuie să garanteze un loc de muncă şi viaţă decentă pentru toţi. Nu poate face aceasta decît înfruntînd burghezia, expropriind fără despăgubire şi punînd sub control muncitoresc fabricile, mediile de comunicare, băncile şi alte resurse economice controlate de oligarhie şi de imperialism.
Pe de altă parte s-a arătat fără dubii că dacă nu deţine controlul asupra acestor resurse pericolul unei noi lovituri de stat va atîrna precum o sabie a lui Damocles asupra mişcării revoluţionare. Nu se pot concilia interesele muncitorimii, ale sărăcimii şi ale majorităţii societăţii cu interesele oligarhiei şi ale imperialismului. S-a văzut clar în timpul încercării de puci din decembrie 2002 � ianuarie 2003 că reacţiunea vrea privatizarea concernului PDVSA şi înăbuşirea mişcării bolivariene. Nu este vorba de Chavez aici, ci de revoluţia venezueleană. Burghezia nu va accepta fără o luptă pe viaţă şipe moarte să i se ia privilegiile. Experienţa mişcării muncitoreşti internaţionale este suficientă în acest sens. Una din două : sau guvernul vrea să negocieze cu oligarhia, sau vrea o Ťlume mai dreaptă şi mai egalitară ť. Ultimul obiectiv nu se poate face fără o revoluţie socialistă. Dacă se doreşte aprofundarea revoluţiei bolivariene, obiectivul poate fi realizat numai pe calea revoluţiei socialiste, pe calea depăşirii capitalismului şi transformării socialiste a societăţii.
. Faptul că în mişcarea muncitorească se dezbate problema preluării întreprinderilor sub control muncitoresc este un mare pas înainte. Trebuie dotată mişcarea muncitorească, de tineret, soldaţii şi sectoare ale clasei de mijloc cu un program revoluţionar autentic, care să pună capăt situaţiei tulburi de acum. Trebuie construită o organizaţie marxistă revoluţionară capabilă să proiecteze un asemenea program al mişcării revoluţionare care acum acţionează spontan, instinctiv, mînată numai de ura împotriva capitalismului. Trebuie construită o societate bazată pe economia planificată sub control muncitoresc.
În orice revoluţie există şi procesul obiectiv al contrarevoluţiei. Se opun forţe contrare şi ireconciliabile care se luptă pentru preluarea puterii. Burghezia este mai conştientă de acest lucru, ştie ce are de pierdut şi acţionează în consecinţă. Clasa muncitoare acţionează mai mult din instinct, dar are nevoie de detaşamente de avangardă care să îi definească clar obiectivele şi să o conducă în lupta pentru putere. Aceasta este alternativa de azi în Venezuela.
În orice proces revoluţionar există momente cheie, decisive, unde victoria poate fi aproape. Acum este un asemenea moment. Reacţiunea este momentan demoralizată. Nu va putea acţiona împotriva unei mişcări muncitoreşti conştiente. Dar situaţia se poate schimba ! O revoluţie nu e un fenomen care poate dura multă vreme. Sau avansează, sau dă înapoi. Dacă clasa muncitoare nu va prelua puterea, o va prelua burghezia. Cale de mijloc nu există.
Cu toţii avem în memorie experienţele conducătorilor din America Latină de a reforma gradual capitalismul, fără a-i ataca bazele economice. Sau au trecut de partea burgheziei, sau au fost asasinaţi. Putem evita ca aşa ceva să se întîmple în Venezuela ?
O Venezuelă socialistă va deschide o nouă eră nu numai în Venezuela, ci în întreaga Americă Latină şi � de nu � în întreaga lume. Zeci de milioane de oameni se luptă zilnic cu sărăcia, barbaria şi exploatarea. Dezmoşteniţii din Bolivia şi Ecuadoe vor avea un exemplu. Muncitorii din Brazilia, cei care l-au adus pe Lulla la putere, vor şti care este calea de urmat. Revoluţia va primi un nou impuls în Argentina, şi un nou sprijin de la fraţii lor de clasă. Numai aşa se va putea garanta o viaţă demnă pentru toţi latinoamericanii.
Foamea, mizeria, umilinţa � vor fi de domeniul trecutului.
Socialism sau barbarie. Iată alternativa Venezuelei şi a Americii Latine